Pe Sabina am avut ocazia să o descopăr și să îi citesc totodată scrierile prin intermediul seriei #textedelavoi. Este actriță, a împlinit recent 24 de ani și mi-a mărturisit că uneori are impresia că are cea mai frumoasă meserie din lume. Ideea articolului de astăzi a luat naștere în timp ce vizionam spectacolul coregrafic Burnout, în a cărui distribuție se regăsește și ea.
JS: Voi începe cu o întrebare care ne duce înapoi la punctul de plecare al oricărui actor: cum este facultatea de teatru?
O bulă sterilă care protejează ochiul uman de ce s-ar putea întâmpla în afara lumii lui, un părinte ușor absent pentru care niciodată ce, de ce, pentru ce faci nu e îndeajuns, o iluzie a unui așa se face, așa e teatrul și așa va fi și pentru tine. Desigur, perspectiva prin care ilustrez eu facultatea de teatru e un subiectivă bazată pe propria mea experiență (de după facultate). La finalul unei zile cu repetiții sau după un spectacol mă mai gândesc la ce mi-ar putea spune acum Profu’ sau Profa’.
JS: Poate că de fapt punctul de plecare este cu mult înaintea facultății. De unde provine dorința de a interpreta roluri ca meserie și ca pasiune?
Unele lucruri sunt mult mai mari decât noi. Unele lucruri se degradează dacă le punem în cuvinte. Cred că și fug din fața lui simt că aici mi-e locul, aici și când e rău, e bine că e și o să mă ajut de asta pentru a reasambla întregul.
JS: Ești din Cluj și acum locuiești în București, din câte înțeleg. Ce au special aceste două orașe și care îți este mai apropiat?
Omul e liantul comun pentru mine, fie că vorbim de Cluj, orașul în care m-am născut și București, orașul care devine acasă. Atractivă pentru mine e energia oamenilor sau lipsa lor acută de energie, viața unui oraș la opt dimineața între înjurăturile de pe Moșilor și doamna care își plimbă țanțoș câinele, aglomerația de dinainte de cină de pe Kiseleff, liniștea din grădina Japoneză perturbată de un grup de adolescenți care ascultă muzică la o boxă portabilă. Contraste, abundență, perspective, lipsa unui tot unitar prestabilit și în esență, posibilitatea de a alege dintr-o plajă largă de opțiuni. Tradiții noi și vechi, mereu altfel în locuri noi și vechi, mereu altfel.
JS: Povestește-mi despre spectacolul Burnout, care s-a jucat de curând în cadrul UNATC. Cum este să realizezi un astfel de spectacol coregrafic?
BURNOUT (regia și coregrafia Arcadie Rusu), atât ca spectacol cât și ca proces de facere a fost intens pentru toată lumea. Cu toate că ne-am apucat de lucru din timp, efectele pandemiei ne-au atins și pe câțiva dintre noi, fiind obligați să sacadăm ritmul alert de lucru din primele săptămâni. Repetițiile au devenit cantonament și asta nu se oprește decât după aplauze, poate chiar după ce rămânem în sală să strângem recuzita.
Ceea ce am încercat e să aducem în fața spectatorului este iluzia unui ideal trecător, a unei fericiri de consum. De cele mai multe ori nu noi ne trăim viața, ci viața ne trăiește pe noi, căutând lumea pe care o percepem fericită, asociată adesea cu poziții sociale înalte, dorința de putere, dobândirea ei și foarte, dar foarte mulți bani.
JS: Cât de des trec actorii și regia printr-un burnout în pregătirea spectacolelor?
Cred că mai des decât avem impresia, mai des decât identificăm că suntem epuizați mental, fizic și emoțional, mai des decât vorbim deschis despre asta. Ceea ce observ în jurul meu, în jurul prietenilor mei actori sau regizori, a oamenilor din sfera și bula asta teatrală e dorința de a face până în pânzele albe și dincolo de ele cu orice cost mental, fizic și emoțional.
„Pot doar să încurajez oamenii care n-au văzut de mult timp un spectacol, un concert, o expoziție… Să profite acum, cât o fi, să facem un schimb de energie, să ne emoționăm sau nu, să ne întâlnim pentru o oră, două, trei ca și cum ar fi ultima oară.”
Nota de plată vine-n timp și mă îndoiesc că cineva își permite să acopere costul întreg.
JS: Cu ce personaj te-ai regăsit cel mai mult de-a lungul timpului?
Charlotta Ivanovna, unul din personajele din Livada de vișini a lui Cehov, personaj de care aproape nimeni nu-și aduce aminte.
Mie mi-a rămas mult pe retină, e unul din personajele care ca întindere textuală nu are foarte mult, e prezentă, dar fără multe vorbe. Pentru mine în esența ei, Charlotta e femeia fără vârstă, cameleonul care trece de la fetița de șase ani cu ochii căprui și mari la femeia fatală care dansează în mătase roșie pe muzica lui Jeanne Moreau, care fumează tabac și tinde să înțeleagă care e treaba cu aici și acum-ul ăsta.
JS: Care este viziunea ta asupra creșterii interesului pentru artele spectacolului acum că teatrele pot juca la capacitate maximă?
După patru seri consecutive de jucat și dansat într-o sală de spectacol, m-am simțit privilegiată să văd un număr atât de mare de fețe fără măști, împreună. Publicul care vine la teatru în genere a venit și când era restricționat de măsurile pandemice, iar noi am jucat pentru 30 oameni la fel cum am fi jucat pentru 150, e doar un alt sentiment.
În același timp, cred că odată ce ți s-a luat ceva, odată ce ți-a fost îngrădită o dorință ori a fost redusă plaja de variante, există posibilitatea de a hiperventila posibilitățile viitoare și a încerca să le faci pe toate ca și cum ar fi ultima dată.
Pot doar să încurajez oamenii care n-au văzut de mult timp un spectacol, un concert, o expoziție… Să profite acum, cât o fi, să facem un schimb de energie, să ne emoționăm sau nu, să ne întâlnim pentru o oră, două, trei ca și cum ar fi ultima oară.
JS: Am să închei prin a te ruga să îmi recomanzi o piesă de teatru, un spectacol, o carte și o melodie.
Piesă de teatru: Din jale se întrupează Electra de Eugene O’Neill
Spectacol de văzut: CASSANDRA (regia Leta Popescu, cu Denisa Nicolae & Mihaela Velicu) la Apollo111 Teatrul
Carte de citit: Foame. Memoriile corpului (meu) de Roxane Gay
Muzică de ascultat: Paolo Conte – Via con me
Be First to Comment