La început de martie, cinematografia italiană contemporană a revenit în prim-plan la București printr-o nouă ediție a festivalului Visuali Italiane, proiect dedicat celor mai relevante și proaspete voci ale filmului italian. Organizat de Institutul Italian de Cultură din București, festivalul își propune să surprindă vitalitatea, diversitatea tematică și libertatea formală a cinemaului italian actual, construind un dialog direct cu publicul român și cu tradiția cinematografică locală.
Gala de deschidere din 2 martie 2026 a fost marcată de proiecția filmului La Grazia, cel mai recent lungmetraj semnat de Paolo Sorrentino. Cunoscut pentru rafinamentul vizual și pentru capacitatea de a explora puterea, singurătatea și fragilitatea umană, așa cum a demonstrat în filme precum La grande bellezza, Sorrentino propune de această dată o poveste care are în prim-plan o personalitate politică.
La Grazia este un film care promite o meditație subtilă, dar puternică asupra imaginii publice și a intimității. Fără a recurge la explicații facile, La Grazia construiește un portret tensionat și enigmatic, lăsând spectatorului spațiu pentru reflecție. Filmul este distribuit în România de Independența Film.
În acest context, am stat de vorbă cu Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură din București, despre rolul cinematografiei într-o epocă dominată de fluxuri media accelerate. Interviul devine astfel o extensie firească a mizei festivalului: aceea de a reafirma experiența cinematografică drept un spațiu al profunzimii, al dialogului cultural și al memoriei colective:
JS: Cu ce mesaj vă doriți să rămână publicul după această ediție de Visuali Italiane?
Sper ca publicul să înțeleagă vitalitatea și diversitatea cinematografiei italiene contemporane, care are ceva de oferit pentru toate gusturile, genurile și vârstele.
„Sper ca publicul să înțeleagă vitalitatea și diversitatea cinematografiei italiene contemporane…”
JS: Care este rolul cinematografiei într-o epocă în care suntem expuși la un exces de mijloace media din ce în ce mai rapide?
Se spune adesea că cinematografia se află în criză, că în curând toată lumea va viziona filme doar pe platforme de streaming sau mai degrabă doar seriale de televiziune, dar nu sunt atât de sigură că acest lucru este adevărat.
Dimpotrivă, într-o epocă caracterizată de un flux continuu de conținut rapid și fragmentat, cinematografia capătă un rol și mai important. În timp ce multe mijloace de informare în masă favorizează viteza și instantaneul, cinematografia oferă un spațiu pentru lentoare, profunzime și reflecție. Un film necesită atenție, timp și implicare emoțională: permite dezvoltarea de povești complexe, explorarea conflictelor sociale și interioare și educă spectatorul să interpreteze imaginile în mod critic.
Cinematografia nu concurează în materie de viteză, ci oferă o experiență mai intensă și mai conștientă, capabilă să lase o amprentă durabilă asupra memoriei individuale și colective, inclusiv prin experiența cinematografică. Acest lucru se datorează faptului că un film capătă o semnificație și o savoare aparte atunci când este vizionat la cinema, în comparație cu momentul în care îl urmărim singuri pe un ecran mic.
JS: Filmul de deschidere, La Grazia, se concentrează pe o personalitate politică. Crezi că arta are întotdeauna conotații politice?
Cred că arta nu este niciodată complet neutră. Chiar și atunci când nu abordează în mod explicit probleme politice, ea reflectă întotdeauna o viziune asupra lumii, un sistem de valori, o idee despre societate. În cazul unui film precum La Grazia, care se concentrează pe o personalitate politică, legătura este evidentă; dar, în realitate, fiecare operă, chiar și cea mai intimă sau aparent personală, se naște într-un context istoric și cultural specific.
Să alegi ce poveste spui, din ce perspectivă și în ce limbaj este deja un act cu implicații politice. Acest lucru nu înseamnă că arta trebuie să fie propagandă; dimpotrivă, adesea ceea ce este explicit politic este și mai puțin profund artistic, dar putem spune că arta dialoghează inevitabil cu puterea, cu structurile sociale și cu tensiunile epocii sale.
JS: Există asemănări între cinematografia românească și cea italiană?
Aș spune că există, mai ales în ceea ce privește stilul și tema. Un punct de contact inițial este realismul. Gândiți-vă la modul în care neorealismul italian s-a concentrat pe viața de zi cu zi, dificultățile sociale și oamenii obișnuiți și la modul în care, în același fel, așa-numitul „Noul Val Român” a adoptat un stil similar, sobru, aproape documentar, pentru a descrie realitatea socială și politică a țării în filme precum “4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” de Cristian Mungiu sau “Moartea domnului Lăzărescu” de Cristi Puiu.
„<<Noul Val Român>> a adoptat un stil similar, sobru, aproape documentar, pentru a descrie realitatea socială și politică a țării în filme precum “4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” de Cristian Mungiu…”
În ambele cazuri, vedem persoane obișnuite copleșite de evenimente istorice majore, în care, totuși, dimensiunea politică nu este spectacularizată, ci filtrată prin experiențe intime și cotidiene. În ceea ce privește stilul, prin utilizarea unor actori care nu sunt întotdeauna profesioniști, a decorurilor reale și a fotografiei naturale, ambele industrii cinematografice au acordat prioritate credibilității în detrimentul estetizării. Ambele demonstrează modul în care cinematografia poate fi un instrument puternic pentru redarea realității sociale prin povești intime și profund umane.
JS: Care este adaptarea cinematografică preferată de anul acesta?
Pot menționa o ecranizare pe care nu am văzut-o încă, dar care mă intrigă foarte mult, deoarece este bazată pe unul dintre romanele mele preferate: Wuthering Heights, în regia lui Emerald Fennell, care face furori. Voi viziona filmul, dar cu o oarecare teamă, ca în cazul tuturor filmelor bazate pe romanele preferate.
JS: Ediția din acest an se concentrează pe regizori care sunt relativ noi în ochii publicului. La ce nume ne recomandați să acordăm o atenție mai mare în viitor?
Anul acesta avem trei filme de debut: Agon de Giulio Bertelli, Gioia mia de Margherita Spampinato și Breve storia d’amore de Ludovica Rampoldi.
Cu excepția celei din urmă, care a lucrat intens în cinema ca scenaristă (și a fost invitată la festivalul nostru de la București acum doi ani ca scenaristă a filmului Esterno notte al lui Bellocchio), ceilalți doi autori sunt tineri și noi în domeniu, dar au reușit să producă două opere de mare interes.
Gioia mia este un film care amintește oarecum de marele cinema umanist italian din epoca de aur, cu o privire tandră și atentă asupra copilăriei, în timp ce Agon este un experiment reușit, un film sportiv, un mockumentary, un film inclasabil, care ne arată un autor care are curajul să îndrăznească și, din acest motiv, cred că vom continua să auzim despre el.
JS: Culturile noastre sunt destul de similare: crezi că această legătură s-ar putea traduce într-o colaborare cinematografică?
Desigur, coproducția cinematografică a fost întotdeauna una dintre pietrele de temelie ale cinematografiei noastre, încă de la început. Ca în multe alte domenii ale culturii, coproducția devine din ce în ce mai importantă într-o lume caracterizată de reducerea fondurilor alocate culturii. Colaborarea ajută nu doar la reducerea costurilor, ci și la apariția de idei noi, rezultate din brainstorming, ceea ce duce la o cinematografie mai bogată.
JS: Credeți că edițiile viitoare ar trebui să abordeze subiecte mai complexe și mai diverse sau să păstreze o structură similară cu cea actuală?
Consider că festivalul este deja suficient de diversificat în ceea ce privește temele, genurile și tipul de autori pe care îi prezentăm. În plus, nu cred că filmele trebuie să abordeze întotdeauna probleme complexe: un film ne poate spune multe lucruri, ne poate vorbi direct, ne poate atinge sentimentele cele mai profunde, fără a aborda neapărat probleme complexe.
Așadar, aș spune că, în viitor, festivalul ar trebui să rămână așa cum este, cel puțin în ceea ce privește structura sa, pentru a continua să prezinte Italia de astăzi și cinematografia actuală în toată diversitatea sa, ajungând la toate categoriile de public posibile.
Copertă: Arhiva Visuali Italiane
Comments are closed.