Probabil poezia vorbește în multe feluri, are diferite limbaje de comunicare și forme materiale pe care le ia. Atunci când am descoperit lucrările Rebecăi Ulici am simțit că privesc o formă de poezie așa cum nu mai privisem până atunci.
Mi-am dorit să descopăr universul ei, să înțeleg ce o inspiră și cum poate cineva să modeleze poezie cu mâinile goale. Rebeca mi-a răspuns la întrebări cu generozitate și sinceritate, punând o frumusețe firească în fiecare frază și mi-a confirmat că este o artistă completă. Vă invit și pe voi să pășiți în universul ei.
JS: Dragă Rebeca, să ne cunoaștem mai întâi. Cine este Rebeca Ulici și cum ai descrie parcursul tău în domeniul creativ?
Dragă Jurnal de sâmbătă, încântată de cunoștință. Măi, sincer vă spun, încă nu știu cine este Rebeca Ulici cu adevărat. Ea se împarte între sculptor, ceramist și,mai nou, o încercare de scriitor.
Ca om, am să las pe alții să vorbească, sunt o persoană plictisitoare în afara creației mele. Acum sunt doctorandă, pe Instagram postând la story toată ziua demersul procesului artistic și o colegă de atelier cu toată secția de ceramică a Facultății de Arte și Design din Timișoara.
Parcursul meu în domeniul creativ îl pot descrie în cuvinte puțin pompoase. Posed disciplina necesară ca să îmi aduc ideile și estetica din imaginar în realitate, nimic mai mult. Iar faptul că lucrările mele există și sunt apreciate, automat mă plasează în industria creativă a artei vizuale ca expozant.
JS: Ai fost dintotdeauna atrasă de sculptură sau aceasta a devenit o pasiune?
A devenit centrul vieții mele încet-încet. Am avut un parcurs foarte organic și departe de o fantezie romantică a unui artist zbuciumat ce și-a găsit chemarea într-un moment plin de crize existențiale. Am avut și dintre acelea, dar nu a ieșit artă, doar m-am tuns cheală și am citit Cioran doi ani de zile.
„Succesul e garantat celor care au curajul să eșueze, așa că, dragii mei, eșuați până nu mai eșuați.”
Sunt mai multe etape ale carierei mele, voi acum cunoașteți partea de producție și expunere. Prima etapă a fost în liceu, unde am ajuns accidental. Nu am pupat sculptură decât în ultimii doi ani de liceu cu ajutorul domnului profesor și artist Mihai Păcurar, care nu mai este printre noi. Nu luasem arta și, mai ales, sculptura în serios, dar domnul profesor Mihai a insuflat în mine o disciplină și o agilitate profesională de speriat. Îi datorez lui modul eficient prin care realizez lucrările și atitudinea pozitivă față de lucrul manual.
După a venit facultatea (profil sculptură) făcută în pandemie, unde nu am avut acces la sculptură, așa că centrul de interes a picat pe pictură și desen; iar odată cu masterul (ceramică sculptură) am revenit la ce avea să devină în doi ani pasiunea și scopul meu.
Pasiunea a venit făcând și eșuând timp de șase luni constant. Un ratio de o lucrare bună la 15 eșuate ce aveau să ajungă în gunoi. Aș minți să spun că nu a fost un moment care a declanșat un declic pentru mine. La cursul de perspectivă, ținut de Bogdan Rață într-o dimineață de martie, primisem un sfat foarte simplu după ce îl bombardasem cu câteva zeci de întrebări inutile despre etapele de lucru ale unei opere. Nu mai știu cuvintele exacte, dar sentimentul era acesta:„Du-te și fă ce vrei, lumea nu vrea să vadă alt Jeff Koons. Nimănui nu-i pasă atât de tare cât crezi tu, ești liberă, du-te și creează odată” și așa am și făcut.
Acum, în primul an de doctorat, sunt atât de liberă încât simt acea pasiune arzătoare artistică pe care o romanțează lumea. Este o încredere în sinele artistic de neclintit.
JS: Cum arată o zi din viața ta ca artist? Și ce înseamnă pentru tine să fii artist?
Zilele mele arată diferit acum de cum arătau acum două luni. Obișnuiam să lucrez de la 9 la 16 în atelier și după acasă, unde devoram beletristică și ce prindeam la mână în materie de carte; urmată de o plimbare prin centrul pietonal și sfintele convorbiri de seară cu prietenii dragi la un telefon. Vă spun sincer, nu sunt o reclusă socială intenționat, dar munca vine prima, iar majoritatea zilei o petrec în atelier, fără să fac nimic decât să găsesc soluții și idei pentru sculpturile ceramice și să învăț cât mai multe lucruri.
„Acum, în primul an de doctorat, sunt atât de liberă încât simt acea pasiune arzătoare artistică pe care o romanțează lumea. Este o încredere în sinele artistic de neclintit.”
De scurt timp mi-a fost impus un program de lucru de după-amiază. Acum diminețile sunt rezervate pentru lucrarea scrisă doctorală, urmate de o plimbare și un popas într-o catedrală unde stau în liniște o oră. Nu aparțin de o religie sau o dogmă anume, dar caut liniștea străzii mele din copilărie și, surprinzător, doar acolo o găsesc. Las telefonul și zgomotul orașului la intrare și pentru ora aceea mă simt un om simplu. După toate aceste mici popasuri și taskuri, îmi petrec tot timpul la atelier până la închiderea programului
Ce înseamnă pentru mine să fiu artistă? Un privilegiu. O binecuvântare. Mă simt de parcă am câștigat loteria vieții.
JS: Am observat că lucrezi cel mai mult în serialitate. Ce înseamnă pentru tine să creezi în serialitate și ce îți oferă aceasta? Ai și o serie de lucrări care se numește „Xerox of a xerox”. Ai putea să ne spui câteva cuvinte despre ea?
Însemnătatea serialității este o compulsie. Atât. Undeva în capul meu s-a așezat aceasta și nu mai vrea să iasă. Poate este și un răspuns la o cerere invizibilă a pieței artei pentru lucrări complexe și de mari dimensiuni. Compensez dimensiunea unui modul cu numărul lor. Nu prea am stat să mă gândesc la aspectul acesta foarte mult, ca să fiu onestă. Inerție, compulsie, răspunsul se află undeva la mijloc.
„Xerox of a xerox” s-a născut ca urmașul lucrării de disertație și vorbește despre exercițiul de a extenua o formă de bază. Am făcut un știclu (mulaj) după un manechin de magazin de haine; era o formă de bază perfectă ca proporție ca să încep să construiesc ceva. Am realizat aproximativ 32 de lucrări din seria aceasta, multe pe care nu le-am expus. Încă mai strecor câte una în colecție odată la câteva luni. Nu mă așteptam să fie o lucrare așa de bine primită, dar m-am bucurat și sunt încântată pentru recunoașterea adusă acesteia prin premierea ei cu locul trei, la concursul Catalizator, organizat de Cred în România.
„În viața personală, culoarea și sentimentele sunt vehicule creative, tot spre creația proprie merg, dar cutreieră și în conținutul pe care îl consum zilnic în online.”
JS: Ai o finețe firească în a executa chipurile. Este pentru tine expresia facială o formă genuină de exprimare? De ce chipul este dominanta în arta pe care o creezi?
Mulțumesc pentru compliment, am să îl țin aproape de suflet. Portretul, expresia facială, tot ce ține de acesta și prezența acestuia în corpusul meu de lucrări derivă din compulsia de care vorbesc mai sus. Sufăr de aceasta. Și când spun sufăr, nu folosesc acest cuvânt metaforic. Îmi îngreunează creația de multe ori, îmi este greu să mă abat de la portret chiar dacă stăpânesc figurativul în întregime. Nu pot analiza singură dacă este o problemă sau nu pentru mine din viitor, dar acum fac ce știu că trebuie făcut și ce trebuie făcut este creația.
„Ce înseamnă pentru mine să fiu artistă? Un privilegiu. O binecuvântare. Mă simt de parcă am câștigat loteria vieții.”
JS: Una dintre conferințele pe care le-ai susținut avea în titlu două cuvinte: culoare și sentimente. Cum se îmbină cele două în viața ta și, mai apoi, în lucrările tale? Există această dimensiune a reflectării autobiografice în chipurile pe care le creezi?
Culoarea este importantă din punct de vedere vizual, estetic și o folosesc pentru a capta atenția privitorului la prim pas, iar sentimentele sunt un lucru pe care îl metamorfozez și după îl adaug lucrărilor în speranța că ele se vor transmite mai departe. Împărtășesc o trăire pentru a crea o trăire. Ele merg mână în mână și se completează una pe cealaltă. În viața personală, culoarea și sentimentele sunt vehicule creative, tot spre creația proprie merg, dar cutreieră și în conținutul pe care îl consum zilnic în online.
Toată creația personală este o reflexie autobiografică. Îl citisem pe Carl G. Jung acum ceva timp și lui îi atribui calitatea autobiografică a conceptelor. Mi-am dat seama că toate lucrările din istoria artei care mi-au creat cele mai viscerale emoții au fost cele care au avut cel mai personal context și concept. Lucrările mele sunt și un mod de explorare a sinelui. Explorând anumite teme, tind să „vindec” anumite aspecte emoționale de care nu știam că sufăr până în momentul creației.
JS: Ai un ritual atunci când sculptezi? Faci mai întâi schițe pe hârtie sau lucrezi direct cu materialul?
Un ritual este curățenia înainte și după muncă, atunci imaginația îmi facilitează idei. O rugăciune ca să nu îmi cedeze spatele ridicând și lucrând ore în șir și puțină vorbă cu colegii care mai salută. Obișnuiam să schițez, dar am observat că sculpturile pe care le schițez nu pot să le reproduc după, așa că acum caietele mele de schițe sunt pline de poezii, texte de sală și răspunsuri la întrebări de interviu. Lucrez direct cu materialul și îmbrățișez spontaneitatea ceramicii. Am o idee generală mentală și construiesc pe ea.
„Împărtășesc o trăire ca să creez o trăire.”
JS: Este un act de curaj să creezi astăzi sau pentru tine a venit natural, ca o formă de exprimare?
Creația a venit natural în momentul în care am avut curajul să fiu eu și în arta mea. Sunt un om al rutinei și disciplinei, iar dacă asta înseamnă să fac lucrări ce se repetă la infinit, atunci e perfect. Dacă asta îmi place, asta am să fac. Uite, eu ca persoană am tendința să vreau să mă conectez cu lumea într-un mod direct și curat, dar asta necesită și curajul de a fi vulnerabil.
În zilele noastre, vulnerabilitatea este luată în derâdere sau văzută ca o slăbiciune și este cât se poate mai departe de adevăr. Încerc să dezgheț publicul puțin. Îmi reușește câteodată, primesc mesaje des de la oameni care îmi împărtășesc poveștile lor, similare cu cele ale lucrărilor mele, iar asta mă bucură enorm.
JS: Dacă ai alege un moment din cariera ta de artist care te-a făcut să te simți cea mai fericită care ar fi acela?
Am vorbit în alt interviu despre momentul în care am citit pe chipul mamei mele, care nu mai este printre noi, o mândrie de neegalat, când i-am prezentat roadele muncii mele de masterand. Nu era un om al cuvintelor, dar era de un intelect de speriat. Putea rivaliza cu orice profesor și orice intelect cunoscut mie și oricui. De aceea, fericirea mea a venit când am auzit cuvintele de laudă și încurajare, pline de sinceritate și respect. Îi datorez ei totul.
Dar vreau să vă mai spun de încă un moment mai puțin public, dar cu un impact imens: primisem un mesaj de la o domnișoară artistă care suna așa „Bună, Rebeca! Am trecut pe la expoziția ta și admir lucrările tale, este covârșitor să fiu contemporană cu tine.” Mi-a schimbat total modul în care raportez creația proprie publicului. Am fost măgulită și surprinsă că cineva s-a gândit la mine într-un fel atât de important. M-am simțit rușinată de-a dreptul, am răspuns cu o sumedenie de emoticoane și mulțumiri, după care am stat în liniște șocată în agonie, dar și în extaz.
Sunt și extrem de recunoscătoare pentru toate expozițiile la care am participat până acum, mii de mulțumiri expoziției „Young blood 4.0” de la Art Safari și Călinei Coman pentru oportunitatea incredibilă. Încă resimt succesul acelei expoziții și asta mă face fericită. Mă fac fericită și mesajele pe care el primesc des în legătură cu opera artistică, mă face fericită fiecare moment din atelier.
JS: Povestește-ne despre ce urmează să mai creezi. Care sunt planurile de viitor? Lucrezi la o serie nouă?
În prezent vă invit să vizitați, în București, expoziția de la galeria Kulterra numită „Fictional Realities”, ce găzduiește ultima mea creație în materie de instalație hibridă din ceramică și textil, presărată cu un mic eseu ce joacă rolul textului de sală.
Mi s-a făcut foame de creație, din nou, asta pentru mine înseamnă o ambiție ce mă obliga să lucrez de două ori mai mult. Am planuri să produc lucrări de dimensiuni medii, amplasate în aer liber temporar în București, dar și lucrări extrem de vulnerabile. Posibil să încep să public mai mult din ce scriu și să încorporez acest lucru în sculptură. Știu sigur că la sfârșit de martie și de aprilie voi reveni în București cu lucrări noi și expoziții noi.
„Creația a venit natural în momentul în care am avut curajul să fiu eu și în arta mea.”
Încerc să fac lucrări care să atingă publicul pe partea emoțiilor. În perioada aceasta sufăr de un dor acut, neliniștitor față de o persoană a cărei prezență am decis să o dezic din viața mea, împotriva simțămintelor mele (Good ol’ heartbreak). Cred că o să vedeți lucrări pe tema aceasta și câteva scrieri ce o să le însoțească. Și, ca de obicei, am să mențin serialitatea ca punct de reper…
JS: Dacă ai putea să le transmiți ceva artiștilor la început de drum ce le-ai spune?
Munciți, munciți și munciți. Niciun om, nicio dorință de a face, nicio scuză nu va pune mâna și nu va crea pentru voi. Faceți lucrările mai întâi, restul va urma. Expozițiile, recunoașterile și laudele (de care să nu deveniți dependenți) vă așteaptă. Nu acela este scopul, scopul este să creați ceva cu care voi vă identificați și în care să se identifice și alții. Să deveniți maeștri în mediul în care activați și să citiți. Nu vă neglijați fizic, dar nici sufletește. Învățați să iubiți arta voastră fără dorința de recunoaștere externă. Succesul e garantat celor care au curajul să eșueze, așa că, dragii mei, eșuați până nu mai eșuați.
Credit foto imagine reprezentativă: arhiva personală
Comments are closed.