Press "Enter" to skip to content

O discuție cu Dana Dinu despre pasiune, reinventare și putere interioară

Pe Dana am cunoscut o acum trei ani cred, nici nu mai țin minte exact pentru că pare că ne știm de o viață. E un om minunat care mi-e lipit bine de tot în suflet, care m-a inspirat și ajutat enorm și pe care sunt tare recunoscătoare să o am ca prietenă. Este designer, un om vesel, extrem de talentat și muncitor și un suflet atât de mare că uneori mă întreb dacă e reală.

JS: Bună, Dana! În primul rând vreau să-ți mulțumesc mult că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu și o să-ți mărturisesc că sunt puțin emoționată. Deși îmi ești prietenă dragă, nu am fost niciodată în postura de a te intervieva. Știu că ai plecat din România și îmi e tare dor de tine, unde ești?

Locuiesc de un an în Frankfurt, Germania, unde am plecat în plină pandemie, într-o perioadă plină de incertitudini și restricții. Am întemeiat o familie, trăiesc altfel, visez, creez și construiesc o nouă realitate.

JS: Sună greu și fascinant în același timp. Felicitări pentru curaj! Hai să o luăm puțin cu începutul, ca toată lumea să aibă ocazia să te cunoască. Cum ai devenit designer?

Am studiat artele plastice începand cu vârsta de zece ani. A urmat, firesc, Liceul de Artă, unde am ales specializarea în arte textile – tapiserie.
Am urmat Universitatea de Arte George Enescu, în Iași, unde am ales designul vestimentar. Inițial, îmi doream să continui specializarea în tapiserie. Am avut marea șansă de a o avea la catedră pe doamna scenograf Marfa (chiar asa o cheamă, este lipoveanca la origini) Axenti, care a reușit să inoculeze un „microb” de care nu voi scăpa vreodată. Ii datorez o parte din ceea ce sunt.

Fiind un om de teatru, țin minte că ne începeam cursurile cu o ceașcă de cafea. Nouă, studentelor, ni se parea un lucru excentric și foarte fain. Ne simțeam validate, de fapt, de un om care știa să relaționeze cu oricine. De asemenea, îmi aduc aminte cum ne strecura la unele piese de teatru, cum putea vizita atelierele în care se lucrau costume de teatru. La începutul anilor 2000, când studiam, atelierele facultății nu aveau dotări, tehnicieni, plottere. Accesul într-un atelier de croitorie, dotat cu minimul de aparatură, este vital, chiar din faza de studiu.

JS: Deși mi-ai mai spus unele lucruri, e o bucurie să aflu, alături de toți cititorii JS, care a fost parcursul tău. Mă emoționează. Ce s-a întâmplat după facultate?

Dintr-o întamplare, in ziua în care am ridicat diploma de absolvire a facultății am început un job de designer în cadrul unui brand care producea denim. Un nou univers s-a deschis în fața mea, am văzut cum se lucrau prototipurile din denim crud care ulterior mergeau la spălălorii speciale. Am început să merg la diverse prezentări de modă cu echipa de acolo, am simțit emoțiile din culise, am devenit tot mai îndrăgostită de acest domeniu. Ulterior, am continuat lucrul în cadrul unui brand care producea o linie business-casual. Ne încadram în alți parametri, regulile jocului erau diferite. Apoi, am avut de luptat cu o boală de care nu știam că sufăr.

Am fost diagnosticată cu cancer tiroidian în stadiu final. Trei biopsii, încă două intervenții, inclusiv de îndepărtare a glandei tiroide, apoi tratamentul la Cluj timp de șapte ani.
Este prima dată când vorbesc despre aceste detalii.

JS: Îți multumesc că faci asta deoarece cred că ne încurajăm prea puțin unii pe ceilalți, tocmai fiindcă ne e teamă să împărtășim. Consider că tot ce ni se întâmplă și tot ce acumulăm ca experiență, poate să îi ajute și pe ceilalți.

Deși eram într-o situație care era destul de grea, am decis să nu renunț la job, la viața mea cea dinainte. Am decis să lupt până la capăt, cu toată puterea. Când am aflat că este vindecabil ceea ce am, nimic nu m-a putut opri din dorința de a mă însănătoși. Am decis să mă mut în București, unde am lucrat în cadrul celui mai dezvoltat brand din țară. Am avut ocazia să lucrez la un nivel înalt, să mai adaug în CV si postul de buyer de materie primă.

Când am aflat că este vindecabil ceea ce am, nimic nu m-a putut opri din dorința de a mă însănătoși.

Mi-a placut enorm ultimul job dinainte de a deschide propriul label. Mi-a oferit ocazia să imi văd creațiile vândute peste tot în lume. Cred că asta a fost cea mai mare satisfacție!

Încă o mare bucurie a fost să îmi văd una din creații publicată în Vogue Paris, la secțiunea street style. O coincidență tare faină, fusese fotografiat cineva care purta un outfit proiectat de mine. A fost un job frumos, dar uneori extrem de stresant, ceea ce făcea ca boala să îmi recidiveze. Am decis să plec și să traiesc într-un alt fel.

JS: Sunt convinsă că nu este ușor să vorbești despre asta, dar iți multumesc că o faci și te rog, dacă am ajuns aici, să ne spui care a fost cel mai important lucru care te-a ajutat să treci peste momentele dificile.

Pentru că locuiam în Iași, unde nu aveam niciun membru al familiei, am avut noroc de cei mai faini prieteni! Am decis să ies mai des în oraș, să nu pronunț numele bolii, am încercat să fiu cât mai optimistă posibil. Am început să îmi schimb felul de a gândi, să îmi vizualizez toate dorințele. Am fost înconjurată de oameni tare faini, am minimalizat cât am putut tot ce era dramatic și am mers mai departe! A durat șapte ani până am devenit clinic sanatoasă, dar am reușit!

„Încă o mare bucurie a fost să îmi văd una din creații publicată în Vogue Paris, la secțiunea street style.”

JS: Sunt convinsă că sufletul oricui citește acest interviu e plin de emoții. Întotdeauna am avut sentimentul că ești o minune de om, un exemplu și aș vrea să te rog, dacă poți, să ne spui care crezi că e cel mai important lucru atunci când simți că e foarte greu, în general în viața de zi cu zi.

Pe mine mă ajută foarte mult gândul ca nimic nu e permanent. Apoi, zece minute de exerciții fizice îmi schimbă, personal, toată dispoziția. Nu e un lucru anume care să mă ajute, ci mai multe mici idei, obiceiuri, care au functionat pentru mine. E o combinație de sport, conectare la natură, apelare la logică și rațiune și consum de informație de calitate.

JS: Spune-ne cum ai ajuns să ai propriul label!

De la sine s-au legat parcă toate pentru a avea propriul mic label. Am început de la câteva bucăți de țesătură, câteva idei și un munte de entuziasm. Acel entuziasm mi-a fost motor mult timp, când, deodată, m-am trezit cu atelier, angajați, utilaje, multe cheltuieli fixe de plătit și sacrificiul vieții personale.

Am învățat să croiesc, să fac tipare, să calc la un utilaj industrial. Am cărat zeci de baloți. Am colaborat cu multe magazine, la un moment dat zece la număr. În noianul de activități multe și fără sfârșit, am început să duc dorul artei și al picturii. Neavând timp de pânze, mi-a venit ideea să lucrez pe haine. Am încercat să explorez cât de mult am putut această direcție și probabil voi continua cu ea toata viața. Este ceea ce are sens pentru mine: să îmi hrănesc două pasiuni și să arăt lumii cât mai mult din propriul univers.

Lucrurile mergeau excelent, participam la toate târgurile de profil din București, mă gândeam cum să mai extind povestea când a venit pandemia. Am început să fac voluntariat, am cusut mii de măști și sute de combinezoane pentru un ONG care le distribuia în spitale în perioada în care nu se găsea nimic pe piață.
Apoi am decis că îmi doresc să creez altfel. De fapt, am decis să îmi traiesc viața într-un alt mod.

Acea viață pe care nu apucasem să o traiesc, pentru că o sacrificasem. Deși extrem de dramatică pentru mulți oameni, pandemia m-a ajutat să iau decizii benefice pe plan personal. Pentru ca am plecat din scurt, am donat aparatura de zeci de mii de euro (din fiecare ban câștigat, mai cumpăram un utilaj sau materie primă și zeci de baloți de țesătură acelui ONG cu care colaborasem la început de pandemie și am închis capitolul atelierului din România.

JS: Ce faci acum?

În Frankfurt am luat-o de la zero pe plan profesional, într-un mediu complet nou.
Mă bucur de colaborarea cu un magazin de aici, îmi cos singură produsele, lucrez la o scară mult mai mică, dar cu o satisfacție mult mai mare.
Mă îmbib de cultura de aici, duminica e zi de mers în pădure, indiferent de vremea de afară, îmi ascult corpul când obosește, explorez iar ilustrația și pictura în diferite tehnici.

Acum tot ce fac este într-un mod sustenabil, nu arunc nici o bucățică de textil, totul este reîmbinat, regândit în obiecte frumoase, dar și utile. Trăiesc și creez slow, dar cu o bucurie imensă. Anul viitor voi avea un nou magazin online, de unde se vor putea achizitiona nu doar obiecte vestimentare, ci și ilustratii sau alte forme de exprimare a creativității.

JS: Să revenim puțin la design: Ai vreo piesă preferată care să-ți fi rămas în suflet?

Piesa preferata este și va ramane kimono-ul. E o discuție vastă, iubesc enorm detaliile din costumele tradiționale asiatice. Am început să explorez metodele tradiționale de realizare a unui kimono și am trecut prin filtrul personal anumite detalii. Cred că voi avea un atașament permanent pentru această piesă minimalistă.

JS: Pentru că de curând a ajuns unul și la mine, pot confirma că este cu adevarat minunat și că ești o zână talentată. Ce părere ai despre ideea de talent și cea de creativitate? Crezi că se antrenează sau vin din oficiu?

Cred că un strop de talent poate veni din oficiu. E condiția esențială pentru un domeniu creativ. Restul, da, se antrenează și se poate ajunge la performanță, cu tenacitate. Apoi domeniul nostru este o industrie, cu reguli mai degrabă matematice. Tiparele, croitul, asamblatul unei piese vestimentare sunt procese care pot fi făcute la nivel înalt doar în urma unui antrenament zilnic.

JS: Ai vreun designer preferat?

Da, este vorba despre Gareth Pugh, un avangardist care m-a impresionat prin alegerea formelor, texturilor, un om care a influențat trendurile.

JS: Ai vreun sfat pentru tinerii designeri?

Să se împrietenească cu tiparele, să îndrăgească și să respecte munca pe care o fac cei ce asamblează o piesă vestimentară. Cred că în momentul în care ții foarfecele de croit în mână și coși prima piesă vezi lucrurile într-o nouă perspectivă.

JS: Dana, îți mulțumesc tare mult pentru timpul adordat, pentru răbdare și deschidere. Îți doresc sărbători liniștite și multă inspirație. Așteptăm o avalanșă de kimono-uri superbe care să zboare spre România.

Și eu îți mulțumesc! Este pentru prima dată când vorbesc despre anumite detalii din viața mea, poate pentru că atunci când eram activă în domeniu în București îmi doream ca oamenii să mă cunoască prin prisma creațiilor mele. – Dana Dinu, designer

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mission News Theme by Compete Themes.