Părul alb-argintiu prin care se scurgea blândețea. Gura prin care ieșeau poveștile generațiilor. Ochii ce vedeau prea multe și-ți șopteau capitolele unei cărți ce avea să aibă și-un sfârșit.
Se aude mișcare. Corpul gravitează. Picioarele-și poartă personajul. Se aud oameni. Cortina se trage. E întuneric. E liniște. Moment de reculegere. Timpul încetinește, stă pe loc. Își intră în rol și merge pe scenă. Se aud mii de aplauze, iar timpul își reia viteza cu suspine.
În Brașov, pe data de 15 mai 1938 se năștea Wolfgang Ernst Gyurgyevich, fiul lui Julius Ernst Gyurgyevich (sârb, de origine germană) și al Rosei Gyurgyevich (săsoaică). Avea 3 surori.
În esență, a fost actor de teatru, scriitor, mentorul și veteranul departamentului German al Teatrului de Stat din Sibiu și intelectual al vremii.
Iar ce îl leagă de mine este rudenia: Wolfgang, unchiul din partea mamei.
Noi îi spuneam Wolfi – unchiul Wolfi. Cei apropiați îl strigau Opa (de la opapa, care înseamnă în germană bunic). Trăia alături de partenera sa de viață, mătușa mea – Mariana, una dintre surorile bunicii mele – o persoană cu adevărat specială de la caracter, la prezență.
Wolfi știa multe limbi, printre care și germană. A tradus piese de teatru atât din română în germană și invers, cât și în engleză. A jucat roluri în limba germană și a făcut ocolul lumii de 2 ori, metaforic vorbind, căci pe vremea lui Ceaușescu nu aveai voie să călătorești, însă piesele în care a avut roluri jucau dramaturgi din toată lumea (a interpretat peste 150 de piese). După Revoluție, a mers în turnee în țări precum: Ungaria, Germania și Serbia.
A regizat 10 spectacole, a făcut adaptări și traduceri în săsește pentru sașii din Turnișor și a fost vreme de 10 ani profesor la clasa de actorie în limba germană – Școala Populară de Artă din Sibiu.
Îi plăceau cărțile, mai ales cele SF, lângă o cafea fără zahăr – pasiune moștenită de la tatăl său, care era bibliotecar al Muzeului Brukenthal, Sibiu. Unii spun că ar fi avut cea mai impresionantă colecție de SF-uri și că-l vedeai citind oriunde. Ah, și toți ziceau că era o adevărată aventură să mergi printre cărțile puse peste tot prin casă. Se pare că ne asemănăm.
Nu lipsea niciodată de la repetiții și spectacole – erau viață lui, miezul inimii. Iubea teatrul mai mult decât orice, așa cum o spunea chiar el într-un interviu: „Artistul nu are familie. Eu însă, m-am căsătorit cu teatrul”. Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1712584-aniversare-scena.htm
A terminat liceul pedagogic, ca după să se angajeze la teatru. Apoi a absolvit în 1966 UNATC în București, la clasa germană.
A jucat în „Deus ex machina” (producția Brigitte Drodtloff, de Gheorghe Săsărman), a pus în scenă ca regizor la teatru de păpuși, secția germană – Die Bremen stadt musikanten/Muzicanții din Bremen, dramatizare de Wolfi după Frații Grimm 1978, l-a jucat pe Nathan din „Înţeleptul”, pe căpitanul Pikering în piesa de teatru „Pigmelion”, coleg fiindu-i Catrinel Dumitresc. Și multe altele. Coleg de facultate și prieten i-a fost și Tudor Gheorghe.
Când nu avea de lucru în Sibiu, mergea la Timișoara, unde juca frecvent. Timp de un an, a interpretat piese pe scena de la Teatrul Baden-Baden, Germania.
Eu nu am apucat să îl văd jucând. Dar tot căutând pe internet detalii despre el, am dat peste acest scurtmetraj din 12 octombrie 1967:
P.S. Wolfi este bărbatul fără barbă. Avea 30 de ani când a filmat acest scurtmetraj, alături de Romulus Vulpescu, soțul scriitoarei Ileana Vulpescu.
Despre scurtmetraj: „Dintr-o societate totalitară, în care muzica este interzisă, evadarea devine imposibilă, iar moartea violentă a artiștilor, impusă de conducătorul suprem, e dusă la îndeplinire fără ezitări de servitorii săi obedienți.” Sursa: http://festival-cinemaiubit.ro/filme/view/1123
M-am bucurat când am văzut clipul. Nu speram să-l văd vreodată în acțiune. Pentru că multe piese în care a jucat s-au pierdut pe drum, mai ales de când teatrul de la Sibiu a ars în ’89, iar majoritatea documentelor și a materialelor din arhivă au fost distruse.
A făcut 50 de ani de teatru și chiar dacă inteligența lui era peste medie, sufletul său a rămas mereu unul modest, coborându-se la nivelul tuturor. Respecta pe toată lumea și știa cum să-ți vorbeasc în așa fel încât să te mustre, dar fără să te jignească.
Când am vorbit despre el cu cineva apropiat din familia sa, mi-a spus: „Știi, cu cât trece timpul, ne dăm seama cât de mult ne lipsește și ce valoare de om am avut lângă noi!”
Eu mereu am simțit că este o prezență impunătoare – de la statură, la discurs și la felul lui de a fi. Nu l-am cunoscut la adevărata lui valoare, pentru că eram foarte mică. A plecat în teatrul nemuririi destul de repede.
Am tot amânat acest articol. Voiam să-l scriu de la începutul anului trecut, dar n-am avut curajul și nici acum nu-l prea am. Mi se pare că n-am reușit să redau din frumusețea omului Wolfgang nici măcar 20%… Mă copleșește și simt că ar merita mult mai mult decât cuvintele astea puse pe foaia virtuală.
Revenind la poveste, Wolfi era priceput la multe: îi plăcea să meșterească prin curte, căci întotdeauna găsea ceva de făcut. Mereu rezolva ceva stricat. Iar casa unde a locuit alături de sufletul său pereche, Mariana, a fost construită de ei doi. Pe lângă aceasta ridicase cu mâinile sale și o căbănuță la Sibiel, unde se mai ducea să aibă grijă de florile sale.
Deși era semi ateu – credea că există o forță care conduce Universul, nu înceta să respecte orice formă de credință pe care cei din jur o aveau. Până la urmă, fiecare cu experiențele sale interioare.
Wolfi asculta mult jazz, atât de mult încât a murit ascultând piesele preferate. Astfel că prietenii lui apropiați făceau parte din Clubul de Jazz de la Sibiul Vechi, unde se întâlneau toți maeștrii vremii. Îi plăcea să-și petreacă serile la club, pentru că acolo uita de tot ce înfățișează și trăia prin muzică 100%.
„Poate că-și vor aminti colegii mei ceva deștept, ce voi fi spus vreodată. Tot ce pot să spun acum, deștept sau nu, este: Manelele sunt un surogat de kitch! Și încă ceva. Copil fiind, mă strigau adesea August prostu’. Vreau să spun că și atunci, și acum, convins și mândru: pe mine nu mă cheamă August…”
Avea o colecție impresionantă de viniluri, CD-uri, casete, benzi de magnetofon. Iar Johnny Răducanu era un artist tare apreciat de Wolfi și pe bună dreptate, i-am ascultat mai în detaliu creațiile – sunt minunate. Pe lângă Johnny, îl iubea tare și pe Frank Sinatra.
Ernst era om erudit, cu coloană vertebrală și cu un rar talent lingvistic. Descâlcea orice problemă gramaticală în germană și se lovea des de cenzurile Comunismului. Îmi pare rău că nu mulți își mai aduc aminte de acest titan al vremii. A murit jucând, nu doar ascultând jazz. Iar umorul nu lipsea din ființa lui, dar nici sarcasmul cu dichis ce și amuza, și uimea pe toată lumea care stătea la o vorbă cu el.
Spre sfârșitul vieții, în 2007, Opa a mers pe scenă în cârje, având niște probleme de sănătate destul de mari, care i-au accelerat pașii nemuririi. Repeta la Faust în ultimul an de viață, urmând să interpreteze rolul unui personaj din piesă.
A trăit jucând și a jucat trăind. M-am bucurat și mirat, în același timp, când am găsit câteva informații despre el pe internet. Cred că am căutat prin toate colțurile, până și la Teatrul din Sibiu „Radu Stanca”, acolo unde a fost angajat.
Și am găsit un mic interviu scris:
„Cel mai vechi, dar si cel mai devotat „chiriaș” al secției germane, Wolfgang Ernst, sărbătorește teatrul de la Sibiu în piesa „Deus ex machina”. La fel de bătrân ca activitate actoricească, ca și secția de care aparține, Wolfgang Ernst Gyurgyevich și-a dedicat viața singurului lucru care l-a sedus cu adevărat.”
Wolfgang Ernst: „Artistul nu are familie. Eu însă, m-am căsătorit cu teatrul”, mărturisește nostalgic. O prezență scenică deosebită, actorul a avut de-a lungul timpului peste 120 de roluri care l-au consacrat și a fost în numeroase turnee.”
„Am înconjurat Pământul de două ori cu spectacolele pe care le-am avut”, a mai declarat Wolfgang.” Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1712584-aniversare-scena.htm
Și acest articol despre colega sa de la secția de germană – Renate Müller-Nica:
„După ce se schimbă regimul și teatrele se reorganizează, iar împreună cu Wolfgang Ernst, Gelu Potzoli şi Monica Dandlinger reînfiinţează secţia germană. „Atunci mi s-a părut că am o datorie morală. Între 1992-1996 am fost trei oameni la secţia germană şi era foarte greu pentru că nu aveam sprijin din partea direcţiunii, când Bica era la conducere. Este un mare merit că secţia germană a reuşit să supravieţuiască, iar Teatrul Radu Stanca a reuşit astfel să devină teatru naţional.”, spune Renate Nica. Sursa: https://sibiu100.ro/cultura/2778-actri/
Am primit și această fotografie dintr-un ziar, unde au fost scrise câteva cuvinte despre el.
Pe 29 martie, anul 2007, Sibiu, Wolfi pentru mine, Opa pentru cei foarte apropiați și Wolfgang Ernst Gyirgyevich pentru teatru, a plecat de lângă noi la 69 de ani, lăsând doar urmele trecutului să ne mai recite pe scenă. Îmi aduc aminte și acum ziua în care l-am văzut dormind verșnic.
Mi-a rămas în suflet fizionomia sa, zâmbetul, costumul gri și părul alb. Și aș vrea să rămână în mintea mai multor suflete, pentru că a fost unul dintre cei mai înzestrați oameni pe care i-am cunoscut.
Mă înclin.
Be First to Comment