#pauzadeproză: Duelul de Mihnea Arion (II)

„Oare sunt în Iad? Dacă da, nu e chiar cum îmi închipuiam. Nu de alta, dar e cam întuneric. Parcă trebuiau să fie flăcări, sau așa ceva pe aici, nu? Eu, unul, nu văd nici pe dracu’…!
– Da, da, bună gluma cu dracu’… Te iei cam în serios, băiete. Nu prea ești tu făcut pentru Rai, da’ nici pentru Iad! Cel puțin… nu încă…
Ăsta cine o mai fi?
– Și tu cine mai ești?
– Aș putea să te întreb același lucru. Până una alta, stai liniștit, nu e nevoie să vorbești… Mă rog, dacă te face să te simți mai bine, dă din clonț… Așa, revenind… aș putea să te întreb același lucru… până la urmă, tu ești cel care a pus piciorul într-un loc în care eu eram de multă vreme! Deci, ia zi, cine ești?
Ce să-i zic?
– Zi-mi ce vrei tu.
– Știi că e enervantă chestia asta cu cititul gândurilor, nu?
– Tot ce se poate, dar n-am de ales. Așa mi-a fost scris. Prin urmare, cine ești?
– Eu? Doar un ofițer care a încasat-o.
– Pff! Astea-s prostii! Ești mai mult decât sumumul atribuțiilor și titlurilor tale!
– Dar n-am spus decât…
– Da, da, mă rog, nu e cazul tău… m-am tot pomenit cu conți, boieri și lorzi în ultima vreme… Înțelegi tu ce vreau să zic…
– Putem să facem puțină lumină aici? De prezentat nu vrei să te prezinți, dar nici măcar nu văd cu cine vorbesc.
– N-ai cu cine, dar cum dorești.
Brusc, se face lumină. O lumină cumva nefirească. Locul nu pare deloc șui. Cine se află în fața mea…?
Ei bine, în fața mea… nu se află nimic!
– Cum nu se află nimic?! Multe porcării am auzit eu la vremea mea, da’ asta le întrece pe toate!
– Bun, da’ nici măcar n-am spus asta, deci n-ai auzit nimic, îi răspund.
Bine, de fapt se află o… Umbră. Face un semn de lehamite.
– La ce te așteptai? Metresa regelui și o recepție cu șampanie?! Termină cu pretențiile astea de burghez!
– Altfel ce-o să faci, o să mă dai afară din… locul ăsta?
– De dat afară oricum o să te dau, însă partea proastă pentru tine este că dacă mă mai enervezi nu o să te lămurești deloc.
– Bun. Așadar, de ce am ajuns aici?
– Pentru ce ai făcut…
– Ce-am făcut?
– Ei… știi și tu ce ai făcut… nu e cazul să-ți repet…
– Care-i problema? M-am îmbătat prea rău atunci, mai de mult, și apoi am…?
– Nu…
– Atunci poate faptul că am snopit în bătaie pe altcineva decât trebuia atunci când m-am trezit că mi se furase…?
– Nu…
Aha! Cred că am găsit. Asta trebuie să fie.
– Atunci toată daravera aia cu Duduia…
– Fleacuri!
– Mă dau bătut.
– Incredibil! Tu chiar nu-ți dai seama. Am crezut că faci pe prostul, dar ești mai naiv decât credeam.
Hait! M-a făcut în multe feluri lumea de-a lungul timpului, dar naiv niciodată.
– E un început pentru toate! Așa e, uneori descoperim lucruri la care nu ne-am fi așteptat niciodată.
– Mari vorbe, n-am ce zice.
– Mari sau nu, ăsta-i adevărul. Nu trebuia să-l cruți pe… cum îi zici tu? June?
– Îți bați joc de mine? Vrei să spui că am vrut și eu să fac un bine și…
– Permite-mi să te corectez. Nu doar că ai vrut, ci mai rău: chiar ai făcut!
– În cazul ăsta totul e o mare gogomănie. Cum mama naibii ar trebui să diferențiezi între ce e bine și ce e rău? Văd că regulile nu se mai aplică.
– Într-un fel, ai dreptate. Nu prea ai cum.
– Dar e cumplit!
– Ei, doar știi vorba aia: nicio faptă bună…
– … nu rămâne nepedepsită…
– Și atunci de ce te mai miri?!
N-am ce-i zice. Are și el dreptatea lui!
– Evident că am dreptate.
– În regulă. Poți măcar să-mi explici de ce a fost atât de greșit ce am făcut?
– Hm, nu știu dacă pot să-ți explic tot, dar ideea este că, per total ai făcut mai mult rău decât bine alegând să nu-l împuști pe individul ăla. În orice caz, situația s-a… complicat în niște feluri nebănuite. Vezi tu, cuprins de remușcări fiindcă te-a doborât, omul s-a pus pe băut. Bea strașnic, trebuie să menționez. Apropo, te-a lovit la tărtăcuță și ai rămas lat. De aia te și afli aici. Pe urmă, după o zi, beat mort, a făcut un tărăboi cum nu se poate. Totul s-a terminat cu el conducând un atac țicnit la miezul nopții.
Ca să vezi! E mai curajos decât credeam.
– Din cauza asta a căzut tot sectorul ăla de front al inamicului. Acuma, vezi tu, nu vreau să încep să țin cu vreunii dintre voi, că sunteți mai mult sau mai puțin toți o apă și-un pământ pentru mine, însă trebuie să înțelegi ceva. Problema e în felul următor: sectorul respectiv era format în mare parte din soldați de o etnie diferită de a celorlalți cetățeni din vastul Imperiu. Generalul inamic, un individ scârbos de incapabil, a scris un ditamai memoriul adresat Împăratului prin care explică înfrângerea prin lipsa de loialitate a nefericiților din tranșee. Suveranul, ca orice om respectabil de un asemenea rang, nu are timp de astfel de chestiuni triviale. El trebuie să umble prin grădină și să se plimbe cu caleașca. Prin urmare, memoriul o să ajungă pe mâinile unui membru al Statului Major care consideră că soluția ideală este ca, la sfârșitul Războiului, să extermine populația respectivă bazându-se pe bazaconiile scrise de general.
– Bun, iar eu ce treabă am cu toate astea?
– Ar fi trebuit să-l omori pe June. Acum trebuie să-ți repari prostia.
– De ce?
– Cum de ce? Ca să nu arzi în Iad, băiete!
Nu sunt sigur dacă Umbra glumește sau nu. Tind să cred că nu. Auzi tu! Să omor ca să nu ajung în Iad. Chiar în halul ăsta s-a ajuns?
– Bun. Și cum ar trebui să fac asta?
– Simplu. Am luat în calcul mai multe posibilități. Generalul oricum o să-și dea duhul zilele astea. El nu ne mai interesează. Prin urmare, ori distrugi memoriul respectiv, ori îl asasinezi pe țicnitul de la Statul Major. Ne-am înțeles?
– În regulă, o să fac bucățele fițuicile alea.
– Măi să fie, dar ce pacifist ai devenit de la o vreme!
Fac un semn de lehamite.
– Pare mai simplu.
– Și asta-i adevărat.
Umbra scoate o hartă. Unde naiba o ținea în toată vremea?
– Așadar, generalul se află în zona asta a frontului… o să găsești memoriul în…”