Ce este arta? m-a întrebat într-o seară. Arta, acest cuvânt abstract, dar totuși pe buzele tuturor. Un subiect pe-atât de discutat, pe-atât de ignorat. Arta, draga mea, este tot ce ne înconjoară. Ea există pentru că putem simți, i-am răspuns, cu gândul la el.
Nu-mi place să vorbesc despre mine sau despre arta mea. Operele mele vorbesc singure și nu au nevoie de nicio explicație. Arta nu este o întâmplare. Arta nu este o minciună. Arta este adevărul absolut. Dragii mei, arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândește.
Constantin Brâncuși
S-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, artistul care a schimbat pentru totdeauna sensul sculpturii moderne. Născut la 19 februarie 1876, în așa-numita lună a iubirii, destinul său pare plasat simbolic sub semnul acestei forțe universale. Pentru că Brâncuși nu a fost doar un sculptor al formei, ci un sculptor al iubirii. Iar dragostea este, poate, cea mai sinceră și profundă cheie de înțelegere a operei sale.
Cântă-mi, piatră, cu glasul tău suav
În Lecția despre cub, Nichita Stănescu devine dascălul meștesugului, oratorul confecționării artei. Prin scris, poetul redă muzicalitatea actului creator, ubicuu de altfel, care stă la baza existenței ființei în lume.
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Iar cu piatra lui Nichita s-a jucat și Brâncuși, cu mult timp înainte. A cioplit-o, a lustruit-o, a răzuit-o. A sfărâmat-o și a luat-o de la capăt, prelucrând materialul până când piatra a devenit simțire. Și a zburat în lume și și-a găsit odihnă în tinda sufletului.
Eu am făcut piatra să cânte… pentru omenire.
Constantin Brâncuși
Sculptez, femeie, gura ta
Brâncuși a fost un om printre oameni și oameni, înfruptându-se din tot soiul de frumuseți pe care viața i le-a adus în cale. El a strâns un lung foileton amoros în drumul său prin viață, așa cum rememorează Petre Pandea în Brâncuşi. Amintiri şi exegeze: „un şirag de femei-perle i-au urmat volens-nolens calea vieţii”.
S-a iubit mult și intens, sincer și frumos și a creat artă cu gândul la iubire. În 1907, părăsind atelierul lui Auguste Rodin, Brâncuși realizează „Sărutul”, una dintre neprețuitele opere care l-au consacrat ca artist.
În „Sărutul”, cele două corpuri de piatră „lipite” devin întreg. S-ar putea spune că Brâncuși cioplește iubirea ca întoarcere la unitate: cei doi ochi nu sunt separați prin volum, buzele sunt unite, iar brațele, cuprinzându-se perfect, sunt integrate în masă. În iubirea brâncușiană nu există gol între corpuri, iar sculptura sa nu evidențiază două ființe care se sărută. „Sărutul” nu este, deci, portretul unei iubiri, ci, privind prin lentila sincerității, forma însăși a iubirii: o ființă dublă, reîntoarsă la propria unitate.
Priviți sculpturile mele până le veți vedea.
Constantin Brâncuși
De altfel, iubirea și sexul frumos devin laitmotive în operele lui Brâncuși. În 1911, artistul are parte de o întâlnire aparte, cunoscând-o pe Margit Pogany, o tânără unguroaică care îi va undui mișcările fine ale dălții. Pictorița de o frumusește c-un aer lasciv pășește în atelierul lui și îl roagă să îi schițeze portretul, iar idila dintre cei doi dă naștere celebrei „Domnișoara Pogany” (1912-1933)﹣o serie de mai multe lucrări din bronz, marmură și piatră care relevă frumusețea interioară a femeii.
Ochii mari de libelulă, scrijeliți pe chipul oval ce-și odihnește esența în palmele împreunate la ureche, își ascund privirea sub ploapele așternute. Cu capul plecat, cu buzele strânse, domnișoara lui Brâncuși trimite cu gândul la introspecție profundă. Aici, el nu o sculptează pe Margit, ci feminitatea însăși, acea frumusețe lăuntrică a spiritului femeiesc. Iar Pogany e și muză, și candoare, și mister, și simbol al iubirii liniștitoare.
Femeie, formă, freamăt: femininul în arta brâncușiană
Trupul omenesc este frumos doar în măsura în care oglindeşte sufletul…
Constantin Brâncuși
Maria Bonaparte, cunoscută în amintirea colectivă drept „Prințesa X”, este o altă cucerire și muză de-ale artistului. Iar reprezentarea sa sculpturală, expusă pentru prima dată în anul 1919, la Paris, a fost considerată scandalos de erotică, de-a dreptul vulgară pentru suflul interbelic. Dincolo de critici, „Prințesa X” trebuie privită dincolo de formă, căci Brâncuși înțelege energia și sexualitatea feminină ca forță autonomă, expunând-o în toată splendoarea sa.
„Danaida” se inspiră din mitologia greacă și este, precum „Sărutul”, răspunsul diametral opus al lui Brâncuși în fața propunerilor „dascălului” Rodin. Și de astă dată ochii sunt acoperiți de un strat de piele, dar se prezintă mult mai alungiți, iar chipul își păstrează forma ovală specifică sculptorului român, transmițând ideea de feminitate ca eternitate și ciclu.
Cea din urmă, dar prima din punct de vedere cronologic, este „Muza adormită”, un cap feminin izolat de corp. Somnul este, de altfel, un subiect ce stârnește multă fascinație în sufletul artistului, căci pentru el, a te afla la intersecția dintre viață și moarte înseamnă, mai întâi de toate, revenirea la esență. Întâlnim aceleași trăsături: ochi închiși, purtați de reverie, simțind liniștea absolută prin pace și interioritate.
(1913)
Simplitatea este în sine o complexitate – şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.
Constantin Brâncuși
Tu, Mărie, a mea pasăre măiastră
S-au cunoscut pe finalul vieții sale, în 1938. El, îmbătrânit fizic, ea, mai tânără ca niciodată. S-au întâlnit la Paris, la o expoziție de artă populară românească sprijinită de etnograful Dimitrie Gusti. Și a fost dragoste la prima vedere. Scurtă, dar intensă, după cum reiese din glasul îndrăgostit al sculptorului: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră”.
Dacă Margit a însemnat interiorizare, relația cu Maria Tănase a reprezentat flacăra. Întâlnirea lor a fost una intensă, pasională și neliniștită. În Maria, Brâncuși a regăsit poate ecoul satului din care plecase, acea vibrație a pământului românesc la care iubea să se întoarcă printr-o lentilă nostalgică cu orișice ocazie.
Îmi place să cred că iubirea lor nu a fost liniște. A fost ardere. Și poate că din această ardere se înțelege cel mai bine de ce sculptura lui nu este niciodată decorativă. Ci concentrată, aproape incandescentă în simplitatea ei.
Și poate că nu i-a dedicat în mod direct nicio operă de artă cântăreței cu glas de mierlă, ca un zbor care se ridică din lut, dar Constantin Brâncuși a căutat-o arzător cu mulți ani înainte, încercând să-i redea păsării esența: nevoia intrinsecă de a zbura. Pentru că Maria Tănase a fost și va rămâne pasărea măiastră a lui Brâncuși. Și a României.
La 150 de ani de la nașterea marelui sculptor, invit să contemplăm asupra vorbelor sale: Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii. Pentru că Brâncuși a fost, mai întâi de toate, un om printre oameni și oameni.
Sursă foto copertă: jurnalul.ro
Comments are closed.