E sâmbătă seară și singurele siluete care se mai întrevăd în luminile calde ale orașului sunt ale pinilor mediteraneeni. Clădirile, obloanele, străzile dorm. Se aude doar murmurul oamenilor, un zumzăit îndrăgostit și neobosit de frumusețea Romei. Dar cine e Roma?
Piciorul ei coboară dintr-o mașină de epocă sau se sprijină de asfalt când coboară de pe scuter, o gleznă fină în așteptarea unor buze care să-i fie brățară. Nu-și lasă chipul la vedere, dar își dezgolește cu mai multă ușurință clavicula. Pentru o clipă te face să crezi mai mult ca niciodată în puterea frumuseții de a te sustrage din timp.
Și atunci realizezi, asta e religia Romei: frumusețea. Frumusețea constantă, copleșitoare, voluptoasă, caldă, niciodată destulă. Frumusețea care te face să te oprești în mijlocul străzii și să privești. Să fii una cu privirea. Brusc fiecare parte a trupului tău învață să privească tot ce te înconjoară. Știi că dacă închizi ochii, trupul tău va putea vedea în jurul lui cu mâinile, cu picioarele, cu buzele, cu ochii închiși.
Ai sentimente contradictorii: ai vrea să o devorezi într-o singură zi – să îi străbați toate străzile pe jos până îți amorțește trupul – și, totodată, ai vrea să o savurezi lent, să o descoperi treptat, fibră cu fibră, stradă cu stradă, așa cum ai face cu o femeie de care te îndrăgostești la prima vedere. Însă Roma nu e tocmai așa.
Roma e o femeie care te obsedează, pe care n-o poți uita, care te face s-o iubești și s-o urăști la unison pentru că știi că niciodată nu va fi doar a ta. Ea învață fiecare călător ce înseamnă dragostea. Dar nu-l învață uitarea. Pentru că Roma e opusul. Este eternitatea, veșnicia, dependența, memoria.
Roma îți învață inima să bată diferit: mai repede, mai apăsat – o durere scurtă îți înțeapă pieptul și totuși ce simți? Frumusețea pătrunde în trup. Roma e acolo, în inima ta. În trupul tău. În mintea ta. Și acolo va rămâne pentru totdeauna. Îți va forma o a cincea cameră în inima ta și îți va pompa sângele în ritmul ei.
Ziduri scrijelite, străzi întregi cu piatră cubică, icoane la colțuri de clădiri, statui care te învață lecția măreției, zei, muze, o Venus în mijlocul unei fântâni, piațete ticsite de oameni care îți aduc ofrandele lor cum știu mai bine, mirându-se constant de desăvârșirea ta – toate – urme de dragoste pe trupul Romei.
Ai vrea, din naivitate, să găsești instrumente de măsurare a frumuseții doar pentru ca Roma să le dea peste cap. Nu găsești însă nicio comparație potrivită. Pentru că ele nu există aici. Așa cum pentru Nora Iuga, poezia este o îndrăgostire continuă, așa Roma e o îndrăgostire continuă pentru mine.
Dacă dragostea ar fi o întrebare, Roma ar fi răspunsul ei.
Sursă fotografii: arhiva personală
Comments are closed.