#pauzadeproză: Duelul de Mihnea Arion (I)

Astăzi încep o nouă serie intitulată #pauzadeproză, în cadrul căreia te vei putea delecta cu texte în proză împărțite pe mai multe numere. Primul text este Duelul de Mihnea Arion. Bonne lecture!

„

Duelul

Totul a început, ca de obicei, de la o femeie.
– Haide, bre, chiar așa rău să se supere pentru o fustă? mă întreabă Amicul.
– Dacă-ți spun!
– Te pomenești că o iubea.
– Ei, și? Dacă o iubea, ar trebui să fie recunoscător. Acuma știe sigur că ea nu îl iubește. Mai devreme sau mai târziu se întâmpla același lucru.
– Cumva ăsta nu mi se pare un argument convingător.
Așa e Amicul. Mereu încearcă să facă pe vocea rațiunii!
Deodată, ușa adăpostului se dă de perete. Își face apariția Junele, cum îmi place mie să-l numesc:
– Mizerabile!
Nici măcar nu îmi doream să se ajungă în acest punct.
– Canalie!
Însă e clar că omul chiar nu vrea să-mi dea pace.
– Nemernicule!
De îndată ce-a aflat, a făcut un tărăboi cum nu se poate. Au ajuns la mine nenumărate insulte, amenințări cu moartea și alte astfel de minuni. Știam de la bun început că urma să se ajungă, mai devreme sau mai târziu, și la momentul în care-și face apariția. E de senzație, ce mai!
– Înțeleg că ești nervos și trebuie să te descarci cumva, dar dacă ai impresia că o să îți ascult liniștit toate insultele, te înșeli. Te rog să te cari dacă nu vrei să discutăm ca oamenii.
– Ca oamenii! După ce ai dezonorat-o așa pe Duduie, tu vrei să discutăm ca oamenii…!
– Tind să cred că nu sunt singurul care a „dezonorat-o” pe Duduie, cum îți place tu să numești această activitate atât de plăcută…
– Tu ești singurul despre care am dovezi!
Auzi la el! De parcă ăsta ar fi un criteriu!
– Mai ești și laș pe deasupra! Tremuri în fața mea, nici nu îndrăznești să mă privești în ochi!
Mă scuipă.
Ei, asta chiar e prea de tot! Mă abțin cu greu să nu-l pocnesc pe loc.
Amicul s-a făcut palid.
– Aha, de ăsta mi-ești! Atunci hai s-o rezolvăm ca-ntre bărbați! Să ne duelăm!
– Duel să fie!
Hait! Nu mă așteptam să accepte. O să fiu nevoit să-i zbor căpățâna.
Mă rog, ori asta, ori o zboară el pe a mea. Să vedem cu cine ține draga de Fortuna…
De ce nu putea să-și găsească alta? Probabil ar trebui să mă abțin de la asemenea întrebări, căci pot fi îndreptate ușor și împotriva mea.
Ei, asta e acuma, ce să-i faci!
Ne-am strâns la marginea pădurii, lângă drum. E bine că nu trece mai nimeni pe aici. Junele mă privește cu ură, iar secundanții verifică pistoalele. Eu mă uit spre cer. 
E plin de nori.
– Gata, domnilor, putem să începem, declară Amicul.
Ne luăm armele și ne îndepărtăm corespunzător.
O trăsură apare de nicăieri și se oprește brusc lângă noi. Duduia se ridică în picioare și strigă dramatic:
– Opriți-vă! Vă iubesc pe amândoi!
Ar merita să-i dea un bacșiș birjarului chiar și numai pentru intrarea asta.
– Prostii! Asta înseamnă că nu ne iubești pe niciunul!, spune Junele cu obidă.
Strig:
– Mie oricum nu îmi pasă dacă mă iubește sau nu! Haide!
El urlă:
– Iar mie nu îmi pasă atâta timp cât nu mă iubește doar pe mine! Haide!
Ea țipă:
– Nu faceți o prostie! Lăsați orgoliul la o parte! 
Dintre toate lucrurile pe care putea să le spună, l-a ales pe cel mai lipsit de efect.
N-am mai participat la un duel niciodată până acum. Nici măcar în calitate de secundant. Oricum sunt ilegale de ceva vreme. Aparent mureau cam mulți militari și cineva s-o fi gândit că o să se termine carnea de tun!
Tremur mai mult decât mi-ar plăcea să recunosc, însă măcar simt că trăiesc. După luni de zile de putrezit prin tranșee, simt din nou că trăiesc. Culmea, războiul mă agită în niște feluri inimaginabile și nu pot scăpa de coșmaruri, dar chestia asta e cu totul altceva.
Singurul lucru de care îmi aduce aminte cât de cât senzația? Când se ajunge la un atac de baionetă. N-am mai avut parte de așa ceva cam din primele zile când am venit pe front…
Ah, cât de bine e!
Poc!
M-o fi nimerit? 
Nici măcar nu-mi dau seama. Dacă da, nu simt durerea. Mă verific. Totul pare în ordine, chiar dacă mă simt de parcă aș avea friguri. Sper doar să nu leșin. Ar fi mai degrabă jenant.
Mă uit la Junele imberb din fața mea. Ridic pistolul. Țintesc. Ce ușor ar fi să-i curm viața! Sau măcar să-l fac să se gândească de două ori înainte să se mai joace așa cu moartea. S-o fac? Să n-o fac? Mi s-o fi trezit pe neașteptate conștiința?
Ridic pistolul și mai mult și…
– Ce faci, măi omule?!, strigă Amicul.
Poc!
Rămurica spre care am țintit se rupe și cade la pământ.
Aud chicote în jur. Până și Duduia râde! Amicul mă privește contrariat.
– Ia uite la el! E așa beat că nici să tragă nu mai poate…!, conchide Junele.
Indignat, urlu la el:
– Stai liniștit, prostovane, și beat aș trage mai bine decât ti-…
Poc!
Glonțul mă lovește în plin și îmi taie respirația. Nu trebuia să-mi fac griji mai devreme, se pare că l-aș fi simțit dacă era cazul.
Ultimul gând?
Cine dracu’ m-a făcut pe mine s-o aleg, dintre toate, fix pe aia…?!”

*va continua*

Copertă: Guernica (1937), Pablo Picasso