Textele de astăzi îi aparțin unei adolescente care mărturisește că iubește arta mai mult decât iubește oamenii. Te invit cu drag să citești poemele Paulei, care sper să te captiveze la fel de mult cum m-au captivat și pe mine.
#1 Scrisoare către o prostituată
Iubito
Te pierzi prin ochii celor care-ți poartă grija și cazi din ceruri cu tot cu perechea de aripi
Tu, azi înger înnegrit de răutatea aruncată din orice colț al lumii de jos, un înger căzut, din naivitate, în amarul oamenilor, unul care nu se va opri până când nu va sfârși înecat în lacrimile lor. Miroși a dragoste de-o zi și-a trandafiri uscați, cei plini de dragostea celor ce
te-au iubit prea mult, și totuși, niciodată destul pentru tine.
Fiindcă numai dorul de a fi iubit te mai împinge să nu-ți pierzi credința.
Te scalzi provocator în cuvinte frumoase și săruturi dulci, pentru ca să-ți ascunzi amărăciunea.
Și-atunci când ești doar tu, mai rupi câte-o petală și-ți mai ștergi din povara cursă cu o prea mare ușurință pe obrazul tău. Nici ochii nu-ți mai sunt cum îți erau odată. Ei nu mai vor să vadă fericirea. Prin ochii tăi, iubita mea, ea era peste tot: în palmele întinse de cei ce au prea puțin, în singurătatea celor care au prea mult, în strigătele celor ce au nevoie de iubire și-n ale celor care vor să scape de ea.
În flori ofilite, în zâmbete false, romanțe uitate fără efort.
Cu pași nesiguri, azi, la fel ca ieri, te îndrepți spre locul în care ți-ai pierdut până și ultimul picur de puritate, sperând ca acolo să-ți găsești pacea, rămasă fără glas pentru a cere ajutor. Azi se mai pierde-un suflet iar mâine, tot ca azi. Se va trezi indrăgostitul să-i scrie muzei sale, o altă femeie, o altă copilă furată de ușurătate, ștearsă de sentimente, trăind cu tot ce-a mai rămas din ea: dorința de moarte și geanta de piele.
Iar azi, la fel ca mâine, va plânge îndrăgostitul după un suflet care odată era pur, azi fiind doar un trup și-n rest, cenușă.
#2 Ultima ploaie
Azi m-am trezit râzând în hohote.
Aseară mi-a fugit câinele spre strada întunecată.
Îi e mai bine așa.
Fugea fără a se uita măcar o dată-n spate, fugea fără milă, ștergându-se în beznă.
Mi-am iubit câinele așa cum am știut eu: îi periam blana în fiecare dimineață, după-masă și seară, repetat, până n-am mai știut de mine.
De aceea recunosc, îmi e mai bine așa.
Florile sunt ofilite, cerul e înnegrit de nori, vântul dărâmă orice speranță.
Azi câinele meu nu se mai grăbește, l-a satisfăcut așa puternic libertatea încât a murit de fericire.
M-am trezit râzând în hohote. De plâns am plâns suficient.
E timpul să aprindem o lumânare.
„Numele meu este Paula, am șaptesprezece ani și de atât timp mă știu iubitoare de artă. De mică obișnuiam să scriu, să fotografiez, să desenez și să cânt, acestea fiind pasiunile mele principale, deși mă îndemn să descopar fiecare colțisor al ei. În rest, sunt un adolescent ca oricare altul. Iubesc arta mai mult decât iubesc oamenii, deși arta mea se bazează doar pe oameni. Azi, însă, scot la iveală două poeme, doi oameni care au rămas lipiți de mintea mea.”
Be First to Comment