Textul pe care ni l-a trimis Dana mi-a atras atenția pentru că face referire la una dintre cele mai frumoase melodii la care mă pot gândi: Blue Hotel a lui Chris Isaak. Vă invit să ascultați melodia în timpul lecturii și să vă gândiți ce tip de nostalgie vă trezesc cele două împreună.
„
După vreo cinci zile trăite fără suflare între așternuturile oricărui pat care ne ieșea în cale, am decis să ieșim după micul dejun la plimbare prin oraș, din nou, mergând până la epuizare, până când ni se subția pielea tălpilor de la atâta mers și nu mai aveam cum să mai facem nici măcar un pas. M-a luat de braț și m-a scuturat blând la un moment dat, în timp ce savuram cornetul unei înghețate:„Știi ce mi-am dorit mereu să fac? Să stau pe plajă la Jadransko More lângă tine.” În ciuda conservatorismului meu care nu-mi dă niciodată pace și care-mi impune să iau tot timpul decizii raționale, am spus exaltat:„Hai în mașină atunci! Azi conduc eu.”
Am ales la fața locului o pensiune care purta neoriginalul nume de „Blue House” și-am și râs pe tema asta, imaginându-ne că e mai degrabă „Blue Hotel”. Urcam treptele casei fredonând neîntrerupt „Blue hotel/ On a lonely highwaaaay/ Blue hotel/ Life don’t work out my waaay…”. După ceva ore de condus pe Jadranska magistrala puteam să jur că, exact ca în melodie, autostrada era goală și singuratică, dar liniștea nu se instala niciodată între noi fiindcă am fi vorbit ore în șir, până ne-ar fi sugrumat cuvintele și ni s-ar fi uscat gura. Felicia râdea la fiecare glumă pe care-o făceam, îmi lua palma într-a ei, îmi dădea la o parte șuvițele rebele care-mi veneau în ochi din cauza vântului care intra haotic pe geamuri. Timpul nostru era doar o înșiruire inexorabilă de momente. Nu ne imaginam nimic dramatic la finalul celor șapte zile împreună, nici prea multe lacrimi în momentul plecării, nici vreo posibilă continuare a poveștii peste anii ce vor urma. Și într-una dintre privințe chiar am avut dreptate. Nu am mai continuat basmul din „grădina secretă” niciodată. Nici măcar când ea s-a urcat în mașină plângând. Și nici măcar când mi-a scris la câteva luni după. Nici măcar când m-a sunat, când eu nu i-am răspuns. De fapt, nu i-am mai răspuns niciodată. Iar așa am ajuns în situația de față… „Blue hotel/ Life don’t work out my way”.
Unele întâmplări sunt ca un vis: scurte fragmente de reverie care nu știi cu siguranță dacă sunt reale cu adevărat, ca seara în care mama mi-a făcut plăcintă cu mere pentru prima oară, la cinci ani, sau o plimbare rapidă printr-un cartier de lângă concertul la care am fugit cu prietena mea pe când aveam 16 ani, doar ca să cumpărăm două beri. Amintirile de acest fel sunt cele mai neclare, dar singurele dovezi că au avut loc sunt încă acolo: fierbințeala bucăților de plăcintă și străzile cartierului (pe care culmea, nu le-am mai revizitat niciodată de atunci) cu o cârciumă amărâtă, lângă care era și un magazin mic plin cu băuturi.
„I wait alone each lonely night…” Dar de fapt nu știu dacă aștept ceva anume. Însă vă pot spune ceva esențial. Când ești tânăr și găsești ce îți place, acel ceva devine tot ceea ce ai. Ea era tânără, iar eu eram ceea ce îi plăcea. Eram conștient de asta și știam prea bine ce implica totul. Probabil vă întrebați ce m-a ținut pe loc, de ce am refuzat-o chiar și ultima oară.
”
„Mă numesc Dana-Gabriela Tache şi am două decenii de viaţă în care parcă am înghesuit mai multe existenţe diferite într-una singură. Sunt studentă în anul al doilea, iar în timpul liber ador să desenez portrete în creion pe sketchbook, să îmi încerc norocul cu acuarelele din când în când (în timp ce pe fundal ascult adesea funk, rock alternativ sau French house) şi să scriu nuvele în care, de regulă, protagoniştii sunt chinuiţi de o neîmplinire eternă. Iubesc deopotrivă cinematografia veche şi nouă, cea românească, europeană sau americană. Îmi mai place şi să caut ceva frumos în orice, dar nu într-un mod optimist neapărat.”
Super!! Mie-mi place, tu chiar ai talent si ești deosebită!! Dumnezeu să-ți dea sănătate și fericire! Te iubesc.