#pauzadeproză: Duelul de Mihnea Arion (III)

„– Hai, trezirea, cavalere, credeam că te-am pierdut de tot.
Oare sunt la spital? Sau s-a aflat de duel și sunt la închisoare? Poate la spitalul unei închisori?
– Unde sunt?
Încerc să mă mișc. Amețesc imediat.
– Ușor, bre!, mă atenționează Amicul.
– Nu e timp de pierdut!
Mă ridic. Mă împiedic. Cad. Amicul mă prinde.
– Încotro, stimabile?
Îmi place că mereu vrea să afle doar esențialul.
– Trebuie să efectuez un raid la postul generalului inamic. Participi?
– Pare neverosimil, dar nu te pot refuza.
Zis și făcut.

*
Suntem niște viermi.
Ne târâm pe burtă de mai bine de o oră. Stăm, așteptăm, ne mai târâm, iar ne oprim. Totul în tăcere.
E cumplit. E întuneric beznă, dar măcar pământul e uscat. Se pare că n-a plouat cât am fost absent.
Mai rău e când dăm de câte un cadavru.
Ajungem, într-un final, la marginea tranșeelor inamice.
Acu-i acu’!
Incredibil, dar nu pare să fie mișcare. Îndrăznesc să arunc un ochi. Două santinele dorm în post, iar în rest nu se vede nici țipenie. Noroc chior!
Îi rezolvăm pe nefericiți repede și silențios, după care ne schimbăm uniformele. E o mare tâmpenie ce încercăm noi să facem, dar n-avem o idee mai bună.
Sper că părem verosimili în uniformele astea.
Nu de alta, dar nu vorbim nicio boabă din limba inamicului.

*
O rafală de gloanțe ne curmă bucuria.
Eu n-am pățit nimic, dar Amicul e compromis.
Fir-ar a dracu’ de treabă!
– Fugi, că-i țin eu!
N-am ce-i face, trebuie să-i dau dreptate și să-l las. Nu de alta, dar deja e prea ciuruit. Singura consolare e că am reușit să ard porcăria aia.
Dar cu ce preț?
Deși se strâmbă de durere, Amicul tot îmi mai face cu ochiul pentru ultima oară.
Oricum, nici pe mine nu mă văd prea bine. Va trebui să mă arunc în cine știe ce groapă nenorocită din zona dintre ai noștri și inamic, să stau nemișcat și să sper că nu o să-i apuce să trimită vreo patrulă, să pornească brusc un atac sau să tragă la nimereală cu artileria. Fiind noapte pare puțin probabil, dar nu se știe niciodată.
A, da, mai este și problema că port uniforma aia. Dușmanul știe asta, dar ai mei nu.

*
Au trecut anii.
– Propun încă un toast pentru ofițerul nostru…
Războiul s-a terminat.
– Neapărat!
Spre surprinderea mea nemăsurată, am supraviețuit.
– Ce mai, un adevărat erou de război!
Nu mai știu exact motivul pentru care mă aflu într-un context atât de simandicos. Observ încă că șampania curge din plin și că tot soiul de oameni care nu știu nici cum să țină o armă în mână se întrec unii pe alții în a-mi face pe plac.
Scârbos.
Brusc, în salon își face intrarea… Duduia!
Ce-o fi căutând aici? Parcă s-a cam îngrășat și nu mai arată așa bine.
– Duduie! Ce surpriză să te…
– Nenorocitule! Nu puteai să crapi pur și simplu? Din cauza ta a murit Gigel! Nu puteai să-l împuști și gata?! Ce ți-o fi trebuit să-l lași în viață?
Cu o mișcare de felină, Duduia extrage din poșetă un pistolet, mi-l înfige în piept și trage.
Scap paharul de șampanie din mână. Sunt de-a dreptul năucit. Uitasem că pe June îl chema Gigel.

*
Umbra clatină din cap și mă privește cu reproș:
– Iar ai ajuns aici?!
Alături, Amicul afișează un zâmbet larg, îmi face cu ochiul și mă întreabă:
– Încotro, stimabile?