Poezia este pentru mine, dincolo de toate, un mod de a trăi, o constantă a vieții mele pe care o întrețin prin citit, scris, dar și prin discuții pe care am șansa să le am cu poeți, cu oameni care practică scrisul în forma lui profesionistă.
De-a lungul lecturilor mele poetice, am descoperit-o de câțiva ani buni pe Alina Purcaru, poetă, traducătoare, scriitoare, jurnalistă. De câte ori o citeam în poezie, în cronici literare sau în cărți pe care le-a tradus (spre exemplu splendida traducere a volumului Delta lui Venus, de Anaïs Nin) mă întrebam cum face să îmbine toate aceste roluri, aceste tipuri de scris diferite.
Am avut ocazia să vorbesc cu Alina Purcaru despre poezie, scris, cărți, dar și despre noul ei volum de poezie, Clivaj. Fidelitate.
JS: Draga mea Alina, pentru început, spune-ne câteva cuvinte despre tine. Cum ai vrea să te știe cititorii?
Sunt și eu o soră cititoare. Înainte de a-mi aduna curaj să spun clar că vreau să scriu, am citit ca și cum viața mea ar fi depins de asta, cu o nevoie și o poftă care nu au fost egalate de nimic altceva. Încă fac asta, dar îmi doresc ca scrisul meu să îmi ofere bucurii comparabile cu ceea ce continuă să-mi ofere cititul.
„Am tot spus că, de fapt, prin tot ce am scris, am scris scrisori de dragoste.”
Sunt un om timid, structural. Scrisul a fost cea mai potrivită formă de comunicare pe care am găsit-o, iar cititul a deschis pentru mine și porțile paradisului, și porțile sanatoriului de uz personal.
Cred că asta caut și în scris: extaz, frumusețe, înțelegere, vindecare, un spațiu al blândeții și al întâlnirii.
„Poezia înseamnă un refugiu în care încerc să înțeleg și să trec lumea prin propriul circuit. E tot ce poate fi mai marcat personal, ca expresie, și, în același timp, mai deschis către ceilalți.”
JS: Ce înseamnă poezia pentru tine și ce presupune acest proces de a găsi un limbaj în versuri?
Poezia înseamnă un refugiu în care încerc să înțeleg și să trec lumea prin propriul circuit. E tot ce poate fi mai marcat personal, ca expresie, și, în același timp, mai deschis către ceilalți.
E un spațiu al riscului, în același timp, al transformării, un spațiu care îmi păstrează creativitatea activă, care o hrănește.
E, în același timp, materia în care își găsesc o formă de exprimare toate bucuriile, frustrările, nervii, revendicările, toți pumnii pe care nu pot să-i ridic în viața concretă, toate scrisorile pe care nu le pot trimite nimănui altfel decât de aici.
JS: De ce crezi că e important să se citească poezie (contemporană)?
Mi se pare că poezia are puterea de a atinge foarte repede ceva esențial din noi, fie că știm, fie că nu știm că acea parte sensibilă există în noi.
Poezia contemporană captează și anxietățile lumii în care trăim, nevrozele ei, crizele ei. Nu știu dacă le găsește neapărat rezolvare, dar le arată. Spune adevărul, te face să vezi și după ce vezi, nu te mai poți preface că n-ai văzut, că n-ai simțit. În asta constă și sâmburele ei politic, în această privire care taie prin ceața conveniențelor, a ignoranței și a falselor consolări.
Cred că ne traduce destul de limpede pe unii altora, cred că ne scoate din amorțeală și din forme de robotizare, cred că e o formă de rezistență la consum și uniformizare, cred că e o formă de iubire și revoltă.
JS: De curând ai publicat un nou volum de poezie, Clivaj. Fidelitate. Ne poți spune povestea acestui titlu diferit ca formulă? Ce se ascunde în spatele acestui cuvânt „tăiat cu marker fucsia”?
Titlul mi se pare în sine un vers, o traducere explicită a unei rupturi. E o carte despre rupturi, despre fisurile care și-au făcut loc în suprafața fidelităților, a adeziunilor, pe care o credeam de nezdruncinat. Nimic nu e de nezdruncinat. Așa creștem.
„Clivaj. Fidelitate e o carte despre maturizare, o carte care a vrut să conțină toate stadiile: de la extazul îndrăgostirii, la finalul unei relații, la doliu chiar. De la copilărie, la momentul în care revii în casa bunicilor pentru o înmormântare.”
Nu am văzut-o așa de la început, dar crizele pe care le-am trăit în intervalul în care am scris cartea m-au forțat să văd că nimic nu e monolitic, de neschimbat în noi. Și că speranța e vitală, că schimbarea nu e doar posibilă, dar ea e esența vieților noastre.
Titlul cărții în lucru a fost Fidelitate. Am vrut să scriu despre ceea ce m-a construit. A trebuit să scriu, din mers, și despre ceea ce m-a transformat radical, zguduindu-mă, aproape dărâmîndu-mă. Dar nu am vrut să mă dezic de nimic. Fidelitate a rămas în titlu, chiar dacă e jumătatea rănită a titlului, a cărții.
JS: Simt această carte ca pe o carte a ciclurilor. Deschide ea un nou ciclu în identitatea ta de poetă? Ce ai descoperit despre tine și despre poezia ta scriind această carte?
Este o carte a ciclurilor, exact cum am povestit înainte. Am descoperit că nu mai țin ca poezia mea să fie perfectă, lucrată milimetric de fiecare dată. Că sunt momente în viața noastră când urgența e mai importantă decât perfecțiunea.
Am descoperit că am construit o bărcuță prin care intră apa, nu e bine izolată, e fragilă, e riscant să pornești cu ea pe furtună, dar e tot ce am avut, și am simțit că riscul de a nu porni cu ea așa fragilă cum era, ar fi fost mai mare decât acela de a zice: asta e, nu mai e cale de întoarcere.
M-am lăsat trasă la suprafață de cartea mea, am cedat controlul. A fost bine, eliberator. Mi-am dorit ca cele și cei care citesc cartea să simtă asta: sentimentul de libertate, de eliberare, nu contează în ce formă.
„Mi se pare că poezia are puterea de a atinge foarte repede ceva esențial din noi, fie că știm, fie că nu știm că acea parte sensibilă există în noi.”
JS: Într-un poem spui: „Credința mea e/ să ajung acasă./ Credința mea/ e să-ți scriu.” Ce înseamnă acest crez pentru tine?
Am tot spus că, de fapt, prin tot ce am scris, am scris scrisori de dragoste. Mi-am dorit apropiere, mi-am dorit să fiu auzită, primită, înțeleasă și mi-am dorit să fac aceleași lucruri scriind: să ofer apropiere, acceptare, înțelegere. Mi-am dorit un acasă la care să ajung prin scris și pe care cei care citesc să-l simtă ca pe acasă. Asta cred că înțeleg prin literatură, la un nivel foarte adânc și personal, dincolo de multe alte mize.
JS: Pentru că în acest volum vorbești și despre hainele femeilor, despre cum se raportează acestea la haine, mi-ar plăcea să facem un exercițiu de imaginație: dacă volumul tău nou de poezii ar fi o femeie cum și-ar exprima identitatea prin haine, cum s-ar îmbrăca?
În negru, cu tălpile goale, ar merge spre mare, să vadă luna plină și nu ar purta bijuterii, dar nici nu și-ar ascunde vânătăile. S-ar duce pe întuneric la malul mării, să se întâlnească cu altele ca ea.
„Cred că asta caut și în scris: extaz, frumusețe, înțelegere, vindecare, un spațiu al blândeții și al întâlnirii.”
JS: Ești poetă, traducătoare, jurnalistă, ai scris și două cărți pentru copii. Cum arată o zi din viața ta în care scrisul ia atâtea forme? Cum faci transferul de percepție de la un rol la altul și cum te îmbogățesc toate aceste roluri?
Mi-aș dori foarte mult ca în fiecare zi să mă ocup de scrisul personal, dar nu e mereu așa. Uneori redactez, alteori traduc, alteori citesc contracronometru, pentru lansări de carte sau interviuri. Dar da, cum-necum totul se învârte în jurul literaturii. Nu sunt o persoană matinală. Urăsc cu furie să mă trezesc înainte de ora 8.30. Dacă e cazul, o fac, cum am făcut-o atâția ani, dar eu nu pot face nimic creativ înainde de ora 11.
Sunt genul de om care se urnește lent, dacă mă pui să mă rostogolesc din pat și să dau piept cu lumea, mi-ai amorțit jumătate de creier. Trebuie să-mi beau nu doar cafelele, dar și toate ceaiurile din toate cănile alese mereu după alte criterii, trebuie să-mi aranjez în jurul meu tot ce am nevoie, inclusiv pătura și e extrem de important să nu văd dezordine în jur.
Mă concentrez și lucrez, sunt disciplinată și detest să întârzii, dar am nevoie de regulile mele ca să fac toate astea. Faptul că scriu în mai multe registre mă salvează, pentru că dacă nu pot să lucrez la ceva, mă ocup de munca pe care pot să o fac atunci și nu am senzația că am stat degeaba, că nu pot. Jonglez cu ele, așa m-am obișnuit, uneori le iau și ca forme de consolare: „ei, lasă, n-ai scris nici azi la roman, dar uite, ai terminat o redactare. Sau ți-a apărut interviul cu X, a ieșit bine”.
În afară de muncă, încerc să ies zilnic, să-mi fac rondul măcar prin cartier. Timpul petrecut cu fiica mea, mai ales seara, e absolut esențial și mereu încerc să am grijă de prieteniile mele, să vorbesc cu prietenele, cu prietenii, cu ai mei, să nu ne înstrăinăm.
Timpul petrecut citind e iar o constantă. Adorm târziu, sunt o creatură profund nocturnă, dar mi-am găsit ritmul, e bun pentru mine.
„M-am lăsat trasă la suprafață de cartea mea, am cedat controlul. A fost bine, eliberator. Mi-am dorit ca cele și cei care citesc cartea să simtă asta: sentimentul de libertate, de eliberare, nu contează în ce formă.”
JS: Există o rutină a scrisului pe care o respecți? Ai nevoie de o cameră doar a ta sau poți scrie oriunde, oricând?
Îmi trebuie liniște și motivație, dar pe lângă astea, da, am ritualurile mele și prefer să nu mai fac acrobații între spații atunci când scriu.
„Oricât am încercat, nu pot scrie literatură la birou. E așa pentru că toată viața am scris pe unde s-a nimerit, pe orice s-a nimerit. Acum am o cameră a mea unde pot face asta, am un birou pe care îl folosesc din când în când, dar nu pentru scris literatură.”
Scriu pe canapea, cu laptopul în poală și pisicii lângă mine, cu cănile de ceai și cafea în jur, cu cărți adunate pe măsuța de cafea, cu biblioteca mea de jur împrejur. E un loc foarte bun, cu condiția să-l părăsesc zilnic. Nu pot să gândesc dacă nu mă mișc, dacă nu ies măcar o tură în jurul blocului, să simt aerul pe față și pe ceilați, fiecare pe propria orbită.
JS: Ai putea să ne spui care sunt cărțile și autorii la care revii mereu sau la care simți să te reîntorci?
Am câțiva clasici, da. Aș reciti oricând Madame Bovary, La Răscruce de Vânturi și Însemnări de căpîtâi de Sei Shonagon, orice de Thomas Mann, Cehov, Turgheniev, Virginia Woolf sau Henry James, mi-aș revizita la orice oră, pentru confort și umor victorienii preferați (Trollope și Thackeray sunt foarte sus pe listă) sau, din modernitate, pe John Steinbeck, Anaïs Nin, Truman Capote, James Baldwin, Toni Morrison, Clarice Lispector, Doris Lessing, Annie Ernaux și pe italiencele Elsa Morante, Natalia Ginzburg și Elena Ferrante.
S-a strâns o bibliotecă, de fapt, din care nu vreau să le uit pe câteva înțelepte din Est: Slavenka Drakulić, Dubravka Ugrešić, sau superba Olga Tokarczuk. Dintre români, Panait Istrati, Simona Popescu și Mircea Cărtărescu au fost formatori pentru mine. Aș reciti fără să ezit Rebreau, Hortensia Papadat-Bengescu, romanele istorice ale lui Sadoveanu, pe cele nocturn-obsesive ale Henriettei Yvone Stahl, poezia Mgadei Isanos și capodopera lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche.
JS: Ce mesaj le-ai transmite celor care sunt la început de drum în universul scrisului?
Să se gândească la scris ca la ceva foarte concret, care chiar poate fi făcut. Nu ca la o fantasmă, nu ca la o iluzie, ci ca la un lucru pe care îl pot face ei cu adevărat. Mai bine, mai rău, nu contează asta, se aranjează lucrurile pe parcurs. Mi se pare esențial să nu plasezi scrisul dincolo de posibilitățile tale, mai ales la început.
Apoi, mai e o chestiune de grijă pe care aș sublinia-o: atenție cui dați să citiți. Scrisul e o materie sensibilă, sub ochii cuiva care nu e pregătit să îl primească sau să îl înțeleagă, poate fi rănit, bruscat, sugrumat. Alegeți cu grijă și mergeți către persoane cu care simțiți că rezonați.
JS: În încheiere, aș vrea să te întreb dacă în prezent ai în lucru un material despre care ai dori să ne povestești. Are poezia un traseu continuu în viața ta sau simți să te îndrepți și spre un alt tip de discurs?
Eu cred și simt că are, deși sunt momente în care nu scriu poezie. Scriu altceva sau pur și simplu procesez stări și momente care mă duc la scris, în cele din urmă. Încerc să scriu proză acum și mă obișnuiesc cu un cu totul alt mod de a folosi limba și mai ales timpul.
Credit fotografie de copertă: © Roman Rybaleov
Comments are closed.