Mini-eseul de săptămâna aceasta abordează un subiect pe care l-am tot dezbătut eu cu mine, și anume superficialitatea.
Îmi tot subliniez că am doar două variante de a aborda lucrurile în viață: fie mă implic cu totul în ceea ce fac, fie nu le mai fac deloc. Ah, a nu se confunda cu ideea de a excela în tot ceea ce faci, despre care am vorbit acum ceva vreme și pe care nu o susțin sub nicio formă.
Dar hai să revenim la superficialitate. Îmi reproșez adesea că fac mai multe lucruri în același timp și că nu îl fac pe niciunul bine. Sau că urmăresc rezultatul fără să pun prea mare preț pe proces. Și apoi stau și mă întreb cum ar fi dacă nu aș mai trata unele lucruri cu superficialitate. Dacă nu am mai trata în general multe lucruri cu superficialitate, doar de dragul de a fi făcute…
Cred că este cu totul adevărat ceea ce se spune despre modul în care tehnologia ne spintecă cu cruzime răbdarea; despre cum ne face să uităm de esență și să ne avântăm în brațele nepăsării. Cred că lucrurile se întâmplă mult prea repede și că uităm să ne încetinim pe noi înșine și să ne acordăm răgazul de a aprofunda confruntările sau chiar plăcerile de zi cu zi.
Îmi place să cred că orice faci poate fi transformat într-o artă dacă îți acorzi timpul necesar pentru a deveni artist. Dacă îți acorzi timpul de a cugeta înainte să acționezi. Dacă vrei să descoperi lumea în profunzimea ei, trecând de bariera rutinei cotidiene.
Acordă-ți timp să știi mai mult, să fii mai mult…
Be First to Comment