Aveam 21 de ani când acest proiect mi s-a conturat în minte ca un gând timid. De cele mai multe ori avem sau eu cel puțin am cu siguranță tendința de a minimaliza lucrurile care ies din mâinile mele. Am auzit că se vorbește din ce în ce mai des despre sindromul impostorului, fenomen pe care poate eu nu am știut să îl numesc pe vremea când porneam pe acest drum necunoscut.
Astăzi încep să înțeleg la ce se referă sindromul și să îmi dau seama că poate am avut mereu teama de a nu face ceva mai degrabă eronat, de a mă numi redactor, de a-mi numi colegii editori și de a primi acreditări de presă, care pe de altă parte mi-au umplut sufletul. Gândurile astea păcătoase au fost acolo încă din primul moment și uneori încă îmi umbresc viziunea și curajul, dar mai rar. Frica de fapt nu pleacă niciodată. Nu poate fi alungată. Ea rămâne acolo, într-o încăpere a inimii. Însă atunci când celelalte încăperi abundă în speranță, frica devine din ce în ce mai izolată.
În acești ani de încercări, în care am căutat să insuflu proiectului un aer de îndrăzneală, ne-am bucurat și ne-am luptat deopotrivă cu toate provocările pe care jurnalismul amator le poate scoate în calea unor tineri neexperimentați. Am alunecat uneori cu grație, alteori mai stângaci printre opinii, printre oameni de renume, evenimente și neînțelegeri. Știu însă că ne unește aceeași convingere și că pasiunea poate transforma amatorismul într-un profesionalism definit prin termeni proprii.
Echipa Jurnalul de sâmbătă este caracterizată de ambiție, determinare și idealism. Eu cred că tinerețea noastră se pierde abia atunci când moare idealismul. Deci să fim tineri. Mult timp de acum înainte.
În acești ani de încercări, în care am căutat să insuflu proiectului un aer de îndrăzneală, ne-am bucurat și ne-am luptat deopotrivă cu toate provocările pe care jurnalismul amator le poate scoate în calea unor tineri neexperimentați.
Nu am fost mereu constanți și am luat pauze mai lungi sau mai scurte de reconfigurare. Pentru mine, sindromul impostorului și frica au revenit mai ales în aceste perioade, în care totul a părut mai incert.
Astăzi revenim online după o pauză de jumătate de an, pauză care a dat naștere însă celei de-a treia ediții tipărite, pe care am numit-o cu mâna la inimă, maturizarea noastră. Ediția octombrie 2025 a fost primită cu brațele deschise și răsfoită cu susținere de către cititorii noștri – acești oameni cu aripi invizibile care știu că poveștile nu mor niciodată. Și că este important să le transmitem mai departe. Promitem solemn că vom continua să spunem povești și să promovăm pasiuni.
Mulțumesc că sunteți aici. Și mai vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au oferit atât mie, cât și colegilor mei, încrederea de a pune în file de jurnal poveștile lor de viață. Nu pot decât să vă îndemn să continuați să ne oferiți inspirație și să aveți încredere că echipa Jurnalul de sâmbătă va livra și de acum înainte lecturi oneste în zilele de weekend ca această sâmbătă de 7 februarie.
Cu recunoștință,
Diana
#societateanostalgicilor
Imagine de copertă: © Vlăduț Bîlea
Comments are closed.