Press "Enter" to skip to content

Despre universul lăutăresc, magie și reîntâlniri prin muzică // O discuție cu Larisa Perde de la Șaraimanic

Am descoperit concertele Șaraimanic în noiembrie anul trecut pe Instagram și am fost cucerită de atmosferă și de faptul că scena era în mijlocul clubului Control, iar oamenii împrejurul ei. În decembrie am fost la prima Roda del Mundo și m-am îndrăgostit de magia pe care au reușit să o creeze artiștii în numai două ore. De atunci, am mai fost la încă șase concerte și mi-am spus că trebuie neapărat să scriu despre povestea din spatele acestui proiect.

Duminica trecută m-am întâlnit cu Larisa Perde în Expirat, înainte să înceapă concertul Lăutăreselor, și mi-a povestit cum a luat naștere proiectul și cum din pasiunea pentru muzica lăuărească a făcut magie. Larisa Perde este creatoarea Șaraimanic și cea datorită căreia ne bate inima mai tare de când dansăm în fiecare lună pe muzică lăutărească și nu numai.

© Florin Bondrila

Despre Șaraimanic

JS: Cum a luat naștere proiectul Șaraimanic?

Proiectul Șaraimanic cred că a luat naștere înainte ca el să se numească Șaraimanic, pe vremea când am fondat Taraf de Caliu, pe care probabil că multă lume îl știe. Taraf de Caliu a fost o regrupare a fondatorilor Taraf de Haïducs, care s-au întors în țară după zeci de ani în care au colindat lumea. Au rămas fără management muzical, pentru că, din păcate, regretatul Stephane Caro s-a îmbolnăvit și apoi a murit, iar ei au rămas fără cineva care să-i coordoneze. I-am cunoscut în 2016, iar din 2017 am hotărât să îi regrupez sub numele de Taraf de Caliu. Am colaborat cu ei șase ani, timp în care am ajuns din România până în Noua Zeelandă, în Australia: la filarmonici, festivaluri de world music, de jazz, cluburi de hipsteri, peste tot.

În tot acest timp mă gândeam dacă cumva nu mai sunt și alte voci care trebuie să fie ascultate și m-am uitat în jur și am găsit în România lăutari deosebiți care n-au avut șansa Haiducilor să întâlnească un manager care să îi ghideze și care să le facă vocile auzite. În paralel, eram preocupată și de muzicile popoarelor, de muzicieni din diferite colțuri ale lumii: din Brazilia, din America Latină, din Orientul Mijlociu, din Balcani, care pentru mine aveau multe în comun cu lăutarii noștri. Deci, Șaraimanic s-a născut dintr-o iubire față de muzicile popoarelor, pornind de la noi din România, până la capătul lumii. De asemenea, Șaraimanic a fost ilustrat și cuvântat de echipa Kumpania, căreia îi mulțumesc cu această ocazie.

© Ștefan Marinescu

Muzicieni care se aruncă fără nicio plasă de siguranță pentru că nu știu ce o să fie acolo și poate că nu o să sune bine, poate că nu o să se potrivească. E ca și cum mergi la un blind date, dar ai încredere în dragoste.

Despre conceptul Roda del Mundo

JS: Aduci împreună nu doar români, dar și oameni din colțuri diferite ale lumii. Cum reușești să faci asta?

Eu cred că ei îmi sunt trimiși mie pentru fiecare întâlnire. Roda del Mundo își propune să aducă împreună muzicieni din colțuri diferite. Câteodată mă întreb și eu cum de i-am găsit, dar cred că răspunsul e că i-am chemat cumva și ei au venit. Sunt ajutată de muzicieni pe care îi cunosc din străinătate, ei îmi recomandă, la rândul lor, alți muzicieni sau poate și de iubitorii de muzică care îmi recomandă muzicieni. E totul din gură în gură, pentru că noi nu căutăm muzicieni faimoși.

Căutăm muzicieni care sunt talentați, curioși, liberi și care vor să vină să experimenteze și să cunoască culturi pe care niciodată poate nu le-au cunoscut sau poate le-au cunoscut și n-au avut șansa să cânte împreună.

Despre Lăutărese

© Florin Bondrila

JS:Da, pentru că am văzut și la Lăutărese, că oamenii se simțeau foarte bine, cred că n-au mai avut șansa să cânte pe o scenă de felul ăsta.

Da, Lăutăresele e un proiect care a pornit din dorința de a da o voce femeii care cântă. Femeii care cântă și cu vocea, și cu instrumentul. Și din dorința de a le aduce împreună, pentru că forța lor împreună și bucuria lor împreună e mult mai mare decât a uneia singure.

„Prin Lăutărese, vrem să dăm curaj femeilor să cânte în primul rând și apoi să le încurajăm să cânte și împreună.”

Și pentru mine a fost un experiment și eu am fost impresionată de bucuria oamenilor, dar și de de dorința și setea lăutăreselor de a fi pe o scenă în care să se simtă artiste.

JS: Cumva femeile erau în prim-plan acolo. De obicei, cred că bărbații sunt în prim-plan.  

Da, pentru că industria muzicală nu e o industrie ușoară. E o industrie a nopții, e o industrie a substanțelor, e o industrie a distracției. Și îți trebuie o tărie pe care, de multe ori, credem că o au doar bărbații și de asta sunt puține femei în lăutărie, cel puțin. Dar și în muzică, în general, mai ales pe partea de instrumente. Prin Lăutărese, vrem să dăm curaj femeilor să cânte în primul rând și apoi să le încurajăm să cânte și împreună.

Cum s-a născut povestea de dragoste pentru universul lăutarilor

JS: Cum ai descoperit muzica lăutărească?

Prima dată m-am îndrăgostit de lumea lor și apoi de muzică pentru că eu n-am crescut cu ea. Eu vin din nordul țării și nu a ajuns la mine decât vag. Apoi am văzut documentarul, Povestea ultimei generații de lăutari din Clejani, un documentar care se găsește pe YouTube. Iar, apoi, când mi-am dat demisia și am devenit freelancer în PR-ul cultural, l-am descoperit pe Nea Costel Trompetistu, Vasilescu un mare trompetist care își lansase o carte de memorie, Anii de glorie muzicii lăutărești.

El cântase cu toată lumea: cu Romica Puceanu, cu Toni Iordache. Era un muzeu viu încă pe atunci. Și citisem pe Facebook că la lansarea dumnealui nu a fost mai nimeni. Iar eu, un om de comunicare venit dintr-o corporație mi-am spus că trebui să-i fac povestea auzită. Așa că l-am contactat, i-am făcut lansarea din nou și i-a venit toată familia și colegii. A fost așa o atmosferă, au cântat mari lăutari. Atunci am descoperit și am intrat în lumea și în energia lor și mi-am dat seama că e o lume ascunsă a României.

JS: O lume ascunsă încă poate și pentru că ne era rușine de ea?

Nu știu dacă rușine. Întotdeauna e frica de necunoscut, e frica de celălalt, de alteritate. Dar și pentru că lumea lăutarilor e o lume cu cutumele ei, cu regulile ei, care vine pe un fond istoric foarte dureros și traumatic. Sunt 150 și ceva de ani de la abolirea sclaviei în România, apoi Comunismul. Iar ei n-au fost ajutați să fie văzuți într-o lumină care să le facă cinste.

Probabil că era mai degrabă frica, poate nesiguranța. Lăutarii, până la Șaraimanic, n-au avut o scenă publică unde ei să fie găsiți. Dacă voiai să-l asculți pe Ionica Minune, care e zeul acordeonului la noi, nu-l vedeai nicăieri.

Doar la nunți, la botezuri, la evenimente private, în cercuri închise. Mulți lăutari n-au avut concerte publice pentru că nu era o industrie pregătită pentru ei. Dar publicul era acolo doritor. Doar că și publicul primește ce i se dă.

Atmosfera de la concerte și magia Rodei

JS: Așa este. Și am observat și simțit și eu cât de bucuros e publicul să îi primească și să îi asculte. Am fost la șase concerte Roda del Mundo și deja ne cunoșteam între noi.

Când fac Roda del Mundo parcă fac o petrecere într-o casă mare și văd oamenii care vin, îi recunosc din priviri. Și mă bucur pentru că îmi dau seama că avem multe în comun dacă ne-am strâns cu toții de atâtea ori în același loc.

JS: Te-ai așteptat să fie chimia asta între Roda del Mundo și public?

Sinceră să fiu, da. Pentru că Roda del Mundo e un concept care s-a inspirat din Roda de samba de la brazilieni. Roda de samba e un ritual în care brazilienii cântă așezați în jurul mesei și cântă, de obicei, acustic. Cântă muzica lor și oamenii sunt în jurul lor, în jurul mesei. Îți dai seama că e o bucurie care e imediată.

Tu să fii atât de aproape de muzician, să-l auzi atât de bine și el să-ți simtă bucuria, dansul să fie atât de aproape. Publicul devine cocreator. M-am gândit că o să fie fericit publicul pentru că va fi atât de aproape de muzicieni.

Totuși, scena e o barieră. La o scenă clasică, care nu e în mijlocul oamenilor, te uiți în sus la muzicieni. Muzica trebuie să ne apropie, nu să ne îndepărteze. Muzica nu trebuie să nască idoli, ci trebuie să nască oglinzi în care noi să ne vedem și să ne descoperim.

Roda e un fel de maternitate muzicală, unde oamenii devin moașa și se pot naște noi genuri muzicale, noi fuziuni, noi lumi.

© Mihai Smeu

La prima Roda del Mundo chiar n-am avut scenă deloc, i-am pus chiar pe un covor. Iar când i-am pus așa, ei nu prea știau ce o să se întâmple și mi-au spus să fac mereu scena așa, în mijlocul oamenilor că le-au dat o poftă și un chef de viață și de cântat incredibile.

Cred că mare parte din magia Roda del Mundo suntem noi, cei care stăm în jurul lor pentru că se transmit energia și bucuria.

La ultima Roda del Mundo, când am avut patru femei din patru colțuri ale lumii, Panama, România, Algeria și Oceanul Indian, artiștii nu au făcut repetiții, nu se cunoșteau înainte. Iar muzica algeriană, muzica din deșert e atât de departe de muzica noastră și artista din Algeria era timorată pentru că nu s-au făcut repetiții, îi era frică de ce o să fie.

© Răzvan Valentin

Și cred că lumea e atât de fericită și pentru că trăiește momentul, e acolo, prezentă, își dă seama că acolo se întâmplă ceva ce n-o să se mai întâmple. De fapt, asta e viața. Dar uităm, pentru că ni se pare că e și mâine o zi. Trăim mult ieri și mâine, dar nu prea trăim azi.

Nu avea pe nimeni din Algeria cu ea. Toboșarul, care e un muzician francez foarte versatil, care a cântat cu multe culturi, putea să o susțină, dar în rest nimeni. Și mi-a zis: Larisa, eram așa de speriată, dar m-am suit pe scenă și atunci am devenit liberă, m-am încărcat. Iar eu când am văzut-o pe scenă, mi se părea că stăpânea scena, că a intrat într-o transă.

De fapt, n-a fost vorba despre muzică, a fost vorba despre o comunicare și o înțelegere din ochi, din priviri cu ceilalți muzicieni. La final au început să plângă. A fost o descărcare și o încărcare din altă lume.

Multă lume nu știe ce muzică frumoasă avem, nici noi nu știm.

Două ore de muzică și dans

E interesant pentru că lumea mai vrea după două ore jumătate de stat continuu. Multă lume nu pleacă nici la baie, nu bea, nu fumează, să nu piardă. Pentru că ți se pare că pierzi un film. Nu e ca și cum ai pierdut o piesă pe care oricum o mai auzi tura viitoare. Tot ce se întâmplă acolo e unic, irepetabil în formula aia. Momentul ăla e momentul. Și cred că lumea e atât de fericită și pentru că trăiește momentul, e acolo, prezentă, își dă seama că acolo se întâmplă ceva ce n-o să se mai întâmple. De fapt, asta e viața. Dar uităm, pentru că ni se pare că e și mâine o zi. Trăim mult ieri și mâine, dar nu prea trăim azi. Și e interesant că lumea mai vrea și nu se satură. Asta e o super bucurie pentru noi, pentru sunetiști nu prea, dar pentru noi da.

© Răzvan Valentin

JS: Cred că din acest motiv ați creat și conceptul Hai să fim „noi între noi”, nu „noi între telefoane”.

Da, pentru că telefonul e un ecran, e un zid între noi, între oameni și muzicieni. Iar tu dacă stai în jurul muzicianului și îi pui ecranul în loc să-i arăți fața ta, expresia ta, zâmbetul tău, energia ta. E un zid energetic care se duce. Nici tu nu ești prezent acolo și, până la urmă, ești acolo pentru tine, nu pentru alții. E în regulă din când în când să scoți telefonul să filmezi, dacă simți ceva. Dar am fost la multe concerte unde erau telefoane și nu oameni.

© Răzvan Valentin

Despre întâlniri și reîntâlniri prin muzică

JS: Cred că artiștii noștri și publicul român aveau nevoie de întâlniri de acest fel, nemijlocite de telefoane și atât de aproape unii de ceilalți.

Da, și cred că avem nevoie și de muzicienii străini să vină aici. Cu energiile lor, cu deschiderea lor. Mulți muzicieni care au fost la Roda, mi-au spus că Roda a fost pentru ei cea mai frumoasă experiență muzicală. Mi-au spus-o muzicieni cu zeci de ani de carieră. Și nu te gândești că au strălucit acolo sau că a fost o performanță a lor fără greșeală. A fost o mare improvizație, dar trăire, pur și simplu.

Cred că avem nevoie și de muzicienii străini să vină aici, să ne descopere pe noi și noi prin ei să ne descoperim. La Roda del Mundo Gypsy Spania, muzicienii noștri s-au îndrăgostit de spanioli. Și ne-am dat seama, de fapt, că avem rădăcini latine. Și au și lăutarii nevoie să asculte alte muzici. Mai ales pentru că sunt rodați în fiecare zi cu nunți, cu petreceri, ei nu ascultă muzică africană, braziliană. Și atunci și pentru ei e ca o rezidență creativă.

JS: Cred că e o deschidere și pentru ei, și pentru noi.

Și știi ce mai e? La Roda del Mundo nu mai e școala aia unde stai, că ne facem de râs, stai, nu ne filma că ne râd muzicanții, că am greșit. La Roda del Mundo nu mai e competitivitate, nu mai e perfecționism, e doar întâlnire și întâmplare. Te dai, te lași și vezi ce se întâmplă. Pentru că, de fapt, nimeni nu știe dacă s-a greșit. Iar, câteodată, greșeala e fix emoția aia, pe lângă, care sună cel mai aproape de tine.

JS: Pentru artiști e o cu totul altă experiență față de ce au trăit până acum.

Exact. Uite, algerianca de la ultima Roda de mujeres ne-a spus că, la final, când au cântat muzicienii mai multă lăutărie, a intrat într-o transă și s-a conectat atât de mult cu muzica asta pe care ea niciodată nu a  auzit-o și i s-a părut o muzică atât de densă, atât de adâncă, de profundă și a descoperit și ea România așa. Multă lume nu știe ce muzică frumoasă avem, nici noi nu știm.

JS: Roda del Mundo mi se pare oricum un concept unic și pentru cum e creat, dar mai ales pentru ce transmite.

Să știi că Roda del Mundo, o spun cu mândrie, cred că nu se mai întâmplă nicăieri în lume. E Roda de samba, unde cântă brazilienii. Se întâmplă în Portugalia, se întâmplă în Franța, în Brazilia, dar am fost să văd și este, totuși, o comunitate braziliană mainly sau portugheză, dar aici poate să vină oricine. Raiul poate să fie și pe pământ.

JS: Exact, mai ales cu muzică. Și nici nu știi când trec două ore.

Da, să știi că nici eu. Iar eu tot timpul sunt acolo, în observare, și nici eu nu mă satur. Deși sunt obosită de peste zile, dar e recompensa mea. Pentru că e o muncă mare în spate, care începe de la casting. Trebuie să te gândești pe cine aduci, trebuie să le explici conceptul și să le spui că o să cânte fără repetiții, fără probe cu muzicieni. Trebuie să fie muzicieni care să fie disponibili din toate punctele de vedere. Muzicieni care se aruncă fără nicio plasă de siguranță pentru că nu știu ce o să fie acolo și poate că nu o să sune bine, poate că nu o să se potrivească. E ca și cum mergi la un blind date, dar ai încredere în dragoste.

Publicul devine cocreator.

JS: Dar în acest caz au încredere în tine și în muzică.

Da, cred că eu sunt un mesager și cred că le transmit toată iubirea asta, iar ei vin pe ceea ce simt și pe ce le transmit. Mai departe îi las să descopere singuri.

Artiștii se cunosc la probele de sunet și pe scenă se recunosc.

© Răzvan Valentin

Povești din backstage

JS: Ce e în spatele Roda Del Mundo? Spuneai că artiștii nu se cunosc și nu fac repetiții înainte.

Ei se întâlnesc tot timpul la probele de sunet. Noi facem o schemă de playlist, alegem câteva cântece ca referință din fiecare cultură ca ei să asculte muzica noastră și noi să ascultăm muzica lor. Dar, recunosc că, de multe ori, lăutarii nu ascultă ce le trimitem și ce se întâmplă acolo e improvizație 100% pentru că nu au timp, nu au obiceiul de a asculta. Străinii ascultă. Artiștii se cunosc la probele de sunet și pe scenă se recunosc.

Romii, fiind și o cultură nomadă, ei au fost cam peste tot pe lumea asta, și pe unde au fost au mai lăsat niște urme și sunt și obișnuiți cu caravana asta. *surâde* Visul meu este să fac o Roda Del Mundo, o caravana să luăm câțiva lăutari și să facem popasuri în lume și să cântăm cu muzicieni din toată lumea. Dar e nevoie de finanțare pentru asta și pentru Roda Del Mundo, pentru că Șaraimanic este o investiție.

Noi trebuie să susținem toată povestea din spate cu 300 de bilete pe care le vindem. Dar o să crească și mă bucur că am făcut-o în Control, care e un kilometru zero în București. Oricum e un concept care trebuie să rămână în intimitate. Dacă îl duci la scală mai mare, se pierde emoția aia, că te înghesui acolo să îi sufli în ceafă violonistului.

© Vladimir Pogonariu

Drumul muzicii în lume și suflete

JS: Vreți să rămâneți doar în București sau doriți să vă extindeți?

Noi vrem să mergem în toată țara, vrem să mergem în afară, doar că trebuie să găsim logistica potrivită și finanțarea. Acum sunt în proces să caut finanțări culturale care să ne ajute, să ne susțină. Roda e un fel de maternitate muzicală, unde oamenii devin moașa și se pot naște noi genuri muzicale, noi fuziuni, noi lumi.

Toată lumea se plânge că muzica lautărească moare. Orice muzică moare pentru că mor oamenii odată cu ea. Însă ea se transformă așa cum ne transformăm și noi oamenii când ne reîncarnăm. Și muzica trebuie reîncarnată în altceva, dar pentru asta are nevoie de întâlnire, să facă pui cu altcineva.

JS: Exact ce se întmplă la Roda del Mundo. Dar am văzut și la Lăutărese că a venit fata violonistului.

Da, fata violonistului care n-a mai fost în Expirat până la prima ediție și ea mi-a zis: Ce public, ce oameni, ce bine mă simt! Avea și ea nevoie de o scenă cu oameni care să o primească ca pe o artistă, cu bucurie. Dacă mergi la evenimente private, cânți la cerere, îi spui sufletului ce să cânte, îți spun alții ce să cânți tot timpul. Și când tot timpul ți se spune ce să faci, mai ales ca artist, mori.

Iar aici e o scenă care le dă libertate și ocazia pentru ele să se întâlnească. Sunt și bune și rele, și lucruri cu energie joasă și înaltă, nu contează, e ca în viață. Dar e o întâlnire din care sigur ieși mai bogată.

© Ștefan Marinescu

JS: Și nu ți-a fost niciodată teamă să aduci oameni atât de diferiți împreună?

Nu, pentru că pe mine chiar asta mă fascinează. Pentru că orice ar fi, e bine. Orice întâlnire ca asta naște ceva și am încredere în muzică. Sunt toți muzicieni buni și nu ai cum să dai greș cu muzicienii buni. Mai ales lăutarii sunt o plasă de siguranță pentru tot ce fac și, acum îmi dau seama de asta, spunându-ți. Ei sunt atât de obișnuiți cu situații grele și neprevăzute, încât o scot la mal orice ar fi și, dimpotrivă, o scot și fain.

© Răzvan Valentin

Vă recomand din tot sufletul să mergeți măcar o dată la unul dintre concertele marca Șaraimanic! Veți simți ce înseamnă să îți bată inima cu o octavă mai sus. Iar dacă sunteți curioși de atomosfera de la concerte, vă invit să intrați pe canalul lor de YouTube, unde sunt postate concertele de până acum.

Comments are closed.