Relația mea cu teatrul contemporan a evoluat pe parcursul a 6 ani de locuit în București, timp în care am descoperit ceea ce caut (sau nu) la o piesă de teatru. În vara acestui an a apărut TH. UMBRÆ:THE RED THREAD, un proiect de arte performative care a reușit să demonteze tot ceea știam despre teatru până la acel moment.
TH. UMBRÆ pune împreună artele performative cu cele vizuale, adăugând dansul contemporan și intersectându-l cu teatrul, grafica, designul de costum, de lumini și de sunet. Ceea ce propune produsul final este o experiență imersivă, interactivă și multisenzorială, marcată de prezența unor personaje feminine iconice precum Nina din Pescărușul, Margot din Camera Obscură sau Mița din D-ale Carnavalului, într-un melanj de performance-uri individuale în care femeile conștientizează că își pot revendica puterea, ieșind de sub lupa societății patriarhale. Pentru a afla mai multe despre ceea ce a stat la baza acestui demers artistic, am discutat cu scenografa Kimberly Ligia Vintilă.
JS: Bună, Kimberly. Spune-mi câteva lucruri despre tine. Ce ai dori să știe cititorii?
KLV: Mă numesc Kimberly Ligia Vintilă, am 24 de ani și sunt scenografă. M-am îndragostit iremediabil de teatru la o reprezentație a piesei Îngeri în America, datorită unui obiect de recuzită: niște aripi imense din pet-uri transparente. Îmi place să cred că e o întămplare drăguță, la vremea aia nici nu-mi permiteam să sper că o să ajung artistă. Dacă aș fi cringe, aș spune că e chiar un moment simbolic, dar cred că a fost doar o piesă foarte bună și asta e suficient.
JS: Care este povestea spectacolului TH.UMBRAE? Care au fost stadiile necesare dezvoltării acestui proiect pentru a ajunge la forma sa finală?
KLV: Povestea e destul de simplă, sau cel puțin așa a început: trebuia să-mi dau disertația. Eram la munte cu prietenul meu cel mai bun, Lucian, și i-am spus că vreau să-mi curatorieze prima expoziție personală. Încă de la început am simțit nevoia unui performance care ușor-ușor a devenit the main focus al proiectului TH. UMBRÆ. Am adunat mulți-mulți oameni talentați and we did our best. E un proiect la care s-a muncit enorm, totul fiind realizat de la 0, muzică, proiecții, costume, grafică, tot.
Mi-ar fi foarte greu să delimitez stadiile proiectului, să spun că x luni am avut discuții, apoi a urmat execuția și după ne-am bucurat de produsul finit. În realitate lucrurile sunt mult mai complicate: discuțiile au existat până în ultimul moment, execuția a depins foarte mult de disponibilitatea fiecăruia din echipă și produsul „finit” în adevăratul sens al cuvântului nu cred că o să existe niciodată. E un principiu pe care-l îndrăgesc foarte tare la teatru, farmecul discret al micilor schimbări de la o reprezentație la alta, faptul că spectacolul devine de la sine din ce în ce mai bun și mai aproape de adevăr, ce e redundant dispare și ce e important înflorește fără să-ți dai seama.
JS: Au existat, pe parcursul proiectului dificultăți sau momente în care pur și simplu ai vrut să renunți?
KLV: Au existat cu siguranță momente în care am zis că renunț, cred au fost și memorabile pentru colegii mei, pentru că am ținut să fiu și foarte dramatică *râde*. Totuși, momente în care chiar mi-am dorit într-adevăr să renunț nu au existat nici pentru o fracțiune de secundă. Cu toate astea, am trăit cu o spaimă constantă că nu vor merge lucrurile așa cum ar trebui. Circumstanțele externe au fost mereu împotriva noastră. Ne-am strâns 30 de tineri, unii la facultate, alții cu job-uri 9 to 5, fără niciun ban de investit în producții și ne-am gândit Ce tare ar fi să facem un proiect de teatru imersiv, într-un spațiu neconvențional, cu o scenografie complicată, că nu prea se face pe la noi. Păi, da, nu se face cu un motiv.
Cred că cel mai mare obstacol a fost cel financiar, pe care l-am depășit cu ajutorul unui gofundme și a unor evenimente de strângere de fonduri, mai exact cu ajutorul oamenilor, al publicului căruia îi mulțumim enorm.
JS: Spectacolul The Red Thread a avut premiera la Casa Schiller în iulie, făcând parte și din festivalul de teatru independent Bucharest Fringe în septembrie, unde a obținut premiul de „Cel mai original spectacol”. Ce ai învățat despre tine și despre proiect în urma celor două serii de reprezentații?
KLV: Cred că am început să înțeleg mai bine unde sunt limitele mele și ce se întâmplă dacă le întrec. M-am jucat cu focul mult timp. Cred că e o lecție pe care toți o avem de învățat, unde se termină pasiunea și unde începe sacrificiul ăla spurcat care te distruge. Cât despre proiect, nu știu ce să zic, eu încă fac cunoștință cu el.
JS: Având cinci ani de experiență în spatele tău, semnând scenografii pentru spectacole precum Conu Leonida față cu reacțiunea (în regia lui Radu Popescu), Livada de vișini (în regia lui Boris Focșa) și Trei surori în Atena (în regia lui Radu Catană), cum ai fost primită în industrie? De ce preconcepții te-ai lovit pe parcursul timpului?
KLV: Nu am fost primită rău deloc în industrie, adică momentul de început al carierei mele a fost destul de prietenos. Așa l-am perceput atunci: prietenos, mă plimbam pe holurile TNB-ului și mi se părea că nu se mai termină, eram foarte încântată, făceam un fel de asistenție…
Dar nu cred că este vorba despre primire, adică e drăguț că mi s-au deschis niște uși, lucrurile devin mai complicate când în spatele ușilor se află coridoare lungi și întortocheate. Cred că e exponențial mai greu să răzbești decât să fii primit în teatru.
Evident, preconcepțiile unor oameni cu care am lucrat sunt sinistre. Am simțit de multe ori că vorbesc cu persoane pentru care greșeala de a fi neexperimentată, tânără sau chiar femeie cântărea mai mult decât orice aș scoate pe gură.
„Cred că e exponențial mai greu să răzbești decât să fii primit în teatru.”
Aș vrea să spun că la un moment dat nu te mai deranjează lucrurile astea, și n-aș minți, dar cred că sunt situații în care e crud să ceri reziliență de la oamenii răniți. Despre asta am vrut să fie THE RED THREAD: despre oamenii răniți care și caută liniștea în lumea asta foarte stridentă a teatrului. Așa am simțit că mi-am luat și eu revanșa pentru tot ce am pătimit.
JS: TH.UMBRAE oferă o experiență audio-vizuală completă, dedicată unor figuri feminine iconice din istoria teatrului. Cum se poziționează publicul român față de artele performative imersive?
KLV: Sincer aș vrea să știu și eu cum se poziționează, m-ar ajuta foarte mult *râde*. Din ce am observat eu, pare că sunt cel puțin curioși, majoritatea par chiar foarte încântați. THE RED THREAD este, totuși, doar o mostră din potențialul pe care îl au, de fapt, artele performative imersive. În orice caz, cred că există public pentru genul ăsta de teatru, ba chiar consider că astfel de spectacole ar putea să ademenească și mai mulți oameni.
JS: În cadrul ediției aniversare DIPLOMA, am putut vedea și părți din recuzita și costumele care au făcut parte din performance. Cum ai simțit această experiență, față de participarea la ediția din 2021?
KLV:Au fost niște experiențe atât de diferite încât cred că nu pot fi comparate. În 2021 au fost expuse pentru prima oară în istoria Diploma lucrări de scenografie, nu exista pavilion separat. Au fost panotate doar două proiecte, al meu, din partea UNArte și al unei colege de la UNATC. Anul ăsta, în schimb, pavilionul de scenografie a fost chiar impresionant. Pot să zic că m-am bucurat enorm pentru mine și colegele mele că am avut șansa să epatăm un pic. De obicei, scenografia cade în plan secund și poate că munca noastră nu e valorizată suficient.
JS: Care a fost reacția publicului față de expoziție? Ai primit gânduri sau impresii din partea celor care au văzut-o la Combinatul Fondului Plastic?
Sincer, publicul care a vizionat performance-ul meu de la Diploma m-a emoționat teribil. Stăteam pe acolo la tehnic, ca să-mi ajut actrițele în caz că aveau nevoie. Oamenii nu știau cine sunt și vorbeau pe lângă mine lucruri frumoase despre spectacol. Pe lângă asta, au fost atât de încântați încât a trebuit să prelungim durata cu o oră. În plus, actrițele au fost nevoite să părăsească pavilionul pentru a putea să eliberăm spațiul expozițional.. A fost foarte draguț și le mulțumesc mult vizitatorilor cu ocazia asta.
JS: Faci parte din noua generație de artiști a țării. Care sunt nevoile tinerelor talente și unde crezi că se îndreaptă industria creativă în 2023?
Nevoile sunt diverse, pentru că nu e ca și cum ne sunt oferite prea multe lucruri. Cred că avem nevoie în mod clar de sprijin. Nu știu de unde ar trebui să vină sprijinul ăsta: din facultate, de la instituții, de la publicul larg… Pe lângă sprijin cred că e nevoie și de îndrumarea corespunzătoare.
Mi se pare foarte important ca orice artist să aibă un mentor, cum este în cazul meu doamna scenograf Roxana Ionescu, pe care o admir nespus. Când lumea artei se simte de parcă nu ar avea niciun Dumnezeu mi se pare absolut necesar să ai un mic Dumnezeu al tău care să știe de unde ai plecat și unde poți să ajungi.
JS: Industria din România este cunoscută drept un mediu ostil pentru femei, acestea fiind supuse frecvent la diverse forme de abuz (psihologic, sexual sau verbal) din partea colegilor de breaslă. Ce sfat ai pentru tinerele care își doresc să urmeze o carieră în teatru?
KLV: Sper să se îndrepte și să se apropie cât mai tare de problemele reale ale oamenilor. În calitate de spectator și consumator de artă observ că majoritatea produselor creative tind să fie neutre, firave, chiar tone deaf în unele cazuri. Consider că publicul are nevoie să se spovedească de lucrurile pe care nu are curajul să le pronunțe. Oamenii ar trebui să se simtă auziți și înțeleși de artiștii pe care îi susțin. La celălalt pol, în calitate de artist, știu clar de ce e foarte greu și înțeleg teama de a nu deranja ce există deja. E un proces greu, iar schimbările mari nu se întâmplă peste noapte.
Singurul sfat pe care-l pot da mai departe este ca fiecare dintre noi să-și folosească vocea pe care o are. Situațiile astea oribile, din păcate, apar în cele mai diverse moduri fără să fie anunțate, așa că nu mă pot pronunța cu sfaturi despre evitarea sau gestionarea lor. Cred că e important să se vorbească constant despre ele până se va schimba ceva.
Tocmai asta am încercat să facem cu performance-ul THE RED THREAD, să ne folosim vocea, talentul și privilegiul pentru a expune niște probleme reale prin care trec femeile, în special în lumea artei. De asemenea, plănuim ca și următoarele producții TH.U să se înscrie în același registru, potențând cât se poate de bine puterea tămăduitoare a artelor.
Comments are closed.