O piesă românescă spunea la un moment dat următoarele „iubirea mea s-a rătăcit prin toate cele patru camere ale inimii tale”. Recent am fost lăsată de Cristina Crețu, ilustratoare, să mă plimb din vorbă în vorbă prin camerele „casei sale fără acoperiș.” Deși pe Cristina o cunosc de câțiva ani, în acest interviu am descoperit o altă latură a sa, pe care acum v-o dezvăluie și vouă prin intermediul acestui interviu.
JS: Bună, Cristina! Pentru început, dacă ar fi să te descrii în trei cuvinte, care ar fi acelea?
Mi-ar fi mai ușor să mă descriu printr-o propoziție. Un visător pragmatic.
JS: Observându-ți mai bine lucrările pe Instagram, am observat dorința ta de a experimenta cu stilul vizual, atât prin paleta cromatică folosită, cât și prin temele abordate în ilustrație. Primează ludicul și copilăria. Ce înseamnă asta pentru tine, atât la nivel de compoziție, cât și personal?
Cumva la nivel personal, aș putea zice că desenele mele sunt un fel de jurnal care reflectă starea mea de atunci și este și o metodă prin care dau afară ceea ce simt la momentul respectiv. Și pe partea de compoziție, având un background de studii în arte, din gimnaziu până la liceu, dar și facultate și master, îmi vine natural să pot să echilibrez pe parcurs compoziția fără să fie nevoie de o schiță inițială.
JS: Ai știut dintotdeauna că vrei să creezi? Cum a devenit copilul Cristina artista de astăzi?
Am chiar o amintire vie de când eram la grădiniță. Învățătoarea ne-a pus să desenăm ce vrem să fim toți când vom fi mari și mi-aduc până astăzi aminte cum m-am desenat pe mine, cu părul lung, la un șevalet, zicând că vreau să fiu pictoriță. Ulterior, meseria de pictor a fost adaptată meseriilor moderne, pictorul devenind designer. Nevoia de a mă exprima vizual a fost întotdeauna prezentă. De când eram mică, desenam cu cretă pe pereți în apartament și afară și întotdeauna eram cunoscută ca fata care știe să deseneze.
JS: În cadrul ediției aniversare DIPLOMA am putut vedea și lucrarea ta Casa mea nu are acoperiș, o carte ilustrată, cu texte scrise de Mircea M. Țara. De unde a pornit ideea proiectului și cum ai simțit procesul creativ, de la concept la execuție, colaborând cu Mircea?
De când am început masteratul trebuia să mă gândesc la un proiect de disertație.
La momentul acela aveam de gând să fac o carte ilustrată, încă nu știam ce. În vacanța aceea de vară, la un moment dat eram cu o persoană de care eram îndrăgostită, cu care mă țineam de degetul mic. A zis că ăsta e un alt fel de a arăta afecțiune. Atunci m-am gândit să fac o carte ilustrată despre această latură.
Ulterior, aceste moduri de a arăta afecțiune s-au transformat într-un cu totul alt univers. Am intrat mai mult în partea de emoții și în modul în care ele pot să îți coloreze viața. Mă plimbam pe Calea Victoriei gândindu-mă la multitudinea de emoții și la inimă. Așa am făcut această corelare între emoții, casă și inimă.
Cum inima are patru camere, ea poate să reprezinte casa noastră. Noi dispunem de un spectru foarte larg de emoții și ca să pot să le ilustrez cât mai concis am apelat la părți teoretice, precum roata emoțiilor, la emoțiile elementare și anume tristețea, furia, mirarea, bucuria și iubirea.
Colaborarea cu Mircea Țara a fost un lucru pentru care o să fiu toată viața mea recunoscătoare. Aveam nevoie de un text care să-mi susțină această idee. Eu sunt colegă cu soția lui, i-am povestit ei ce vreau să fac la disertație și mi-a zis „ok, hai că vorbesc cu Mircea să văd ce părere are”. El a aflat ce idee am, a zis că e super tare și am făcut echipă. A fost deosebit pentru că rareori întâlnești un scriitor care să scrie după niște ilustrații.
JS: Ai studiat design de produs în cadrul Facultății de Arte Decorative și Design de la UNArte, ca mai apoi să te îndrepți spre design grafic. Cum ai luat această decizie și ce impact au avut cele două specializări asupra ta pe plan profesional și artistic?
Decizia de a studia designul de obiect a pornit din acest avânt al meu umanitar: de a-l duce în serviciul oamenilor sub o formă cât mai modestă. Întotdeauna am considerat că designul de obiect este tot o formă de artă, dar care poate să fie prezentă în casele fiecărui om. Noi ne folosim de obiecte în fiecare zi, dar nu știm cine este designerul și cumva aș fi vrut să contribui în viața oamenilor cât de puțin pot și să le fac viața cât mai ușoară.
Din păcate, în România încă nu avem o industrie destul de dezvoltată că să faci design de obiect la nivelul la care aș fi vrut eu să-l fac. Momentan este doar la nivel de mobilier cu resurse limitate pe care le avem în ceea ce privește producția.
Designul grafic și ilustrația au fost întotdeauna pofta inimii pentru mine, ceva ce făceam instinctiv, nativ și am optat pentru designul grafic deoarece aș fi vrut să am și o bază teoretică în ceea ce doream să fac. Partea de carte ilustrată îmi doream încă din liceu să o fac și am văzut la master o portiță prin care pot să fac acest vis să devină tangibilă.
„Decizia de a studia designul de obiect a pornit din acest avânt al meu umanitar: de a-l duce în serviciul oamenilor sub o formă cât mai modestă.”
JS: Pe lângă ilustrație, ești pasionată și de fotografie, surprinzând atât cadre arhitecturale, din cotidian, dar și fragmente din natură. Ce rol are fotografia în viața ta și cum a evoluat în paralel cu ilustrația?
Pentru mine, fotografia a venit cumva neașteptat. Totul s-a întâmplat într-o zi în care o prietenă de-ale mele și-a luat un aparat point and shoot. A fost nevoie doar să trag câteva cadre pe aparatul ei ca apoi peste o săptămână să-mi iau și eu un aparat pe film și să încep să fac poze. Cumva mi s-a părut foarte magic să poți să faci poze pe film, să aștepți o săptămână și să vezi realitatea capturată într-un singur moment, pentru o eternitate.
Chiar dacă e vorba despre un mecanism declanșat de un buton, are niște valori personale. Poți să regăsești atitudinea omului sau starea lui când a făcut fotografia și asta mi se pare foarte frumos că poți să-ți transpui emoțiile și în ceva mediat de un aparat.
JS: Cum a fost primită casa ta în cadrul expoziției? Ce a însemnat pentru tine întreaga experiență?
A fost foarte frumos. Am ajuns să intru în contact cu oameni care mi-au scris că au rezonat foarte mult cu cartea și să mă întrebe dacă voi publica, că vor cumva să o achiziționeze. Și, cumva, toată experiența asta a reprezentat un imbold să continui și o validare că este ok ce fac, că rezonează cu persoanele care privesc ceea ce am făcut.
JS: Faci parte din noua generație de artiști. Care sunt nevoile tinerelor talente și unde crezi că se îndreaptă industria creativă în 2024?
Nu pot să zic că mă consider neapărat un artist, ci mai degrabă un ilustrator. Scena artistică diferă, cred eu, în funcție de fiecare palier al său. Eu mă regăsesc mai degrabă în zona artelor decorative. Simt nevoia unei transparențe în relația dintre ilustratori, artiști, clienți și curatori, dar în sensul unei transparențe în comunitate, să ajungem să ne cunoaștem mai bine.
Din perspectiva mai pragmatică a lucrurilor, ar fi destul de folositor și pentru noi ca artiști, dar și pentru persoanele care au nevoie de artiști pe proiecte mai mari sau care au nevoie să aibă o identitate vizuală mai ieșită din tipare, să existe persoane care să intermedieze relațiile dintre clienți și artiști. Ei să fie această punte între oamenii care au nevoie și oamenii care ar putea să dea o față acestor cerințe.
JS: Ce urmează pentru tine după Casa mea nu are acoperiș?
Deocamdată duc o luptă cu sindromul impostorului. Vreau să merg la o editură, să le arăt cartea și eventual să o public. Vreau să mă confrunt cu partea logistică a vieții de artist și să reușesc să-mi fac un site. La un moment dat am avut un experiment cu niște broșe făcute de mine. Aș vrea să continui pe partea asta, să mă joc cu niște accesorii, fie că le porți sau fie că le ai pe birou: ilustrații, calendare, lucrurile care deocamdată sunt în tipare, dar m-aș extinde și pe o parte mai artistică mai ales că am background-ul de design de obiect care m-ar ajuta în crearea unor lucruri ieșite din comun.
Comments are closed.