Sper că aveți o sâmbătă liniștită, cu aromă de cafea, cu lumină blândă, cu mintea limpede, cu corpul odihnit și sufletul împăcat.
În primul rând, vreau să spun câteva cuvinte despre #artaromaneascaexista, o subdiviziune #artadevazut care a luat naștere deoarece am realizat că până acum aproape toate articolele au fost despre artiști români. Astfel am decis ca de acum articolele mele despre artă să rămână direcționate către artiști autohtoni.
Primul gând care mi-a venit a fost o scenă din BD la munte și la mare, scena cu tablourile. Luchian era și el menționat printre numele mari ale picturii românești și de când am văzut prima dată în copilărie acea scenă mi-a rămas întipărit în memorie.
Ștefan Luchian s-a născut pe 6 ianuarie 1868 la Ștefănești, în Botoșani. A fost format, o bună perioadă de Nicolae Grigorescu. A studiat Școala Belle Arte pe care a continuat-o ulterior la München și Paris.
„..cel mai liric dintre liricii picturii românești.”
(Petru Comarnescu, critic literar)
Ceea ce am simțit eu privindu-i picturile lui Luchian este măiestria sa de a spune poezii și de a le pune pe pânză. Nu m-am mirat când am întâlnit un citat din Petru Comărnescu care spune despre el că este cel mai liric dintr liricii picturii românești.
Îmi dă impresia ori de câte ori întâlnesc o lucrare de-ale sale că în timp ce picta poate că pânza nu îi era tot timpul luminată de soare, poate uneori era nor, alteori lumina lumânării îi ghida pensulele, însă cu siguranță purta soarele în suflet. Asta pare că se întrevede printre toate florile, toate crengile, toate fructele și portretele pe care le-a pictat.
„Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.”
( Vasile Drăguț în Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1968, cop. 3)
sursă copertă: www.peakpx.com
Be First to Comment