Timișoara sau acest oraș al magiei tinere… Am avut ocazia să cunosc orașul într-un mod extrem de intim. Tind să cred că experiența mea nu a fost curatoriată și că am reușit să privesc obiectiv subiectul în acest articol. Îmi mai doresc să cred că Timișoara este fix așa cum mi-o imaginez, acest oraș tânăr, în care caracterele se formează puternic pentru a putea susține orașe mai mari cu lejeritate.
Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenția de la aeroport a fost multiculturalismul, care pentru mine a fost din adolescență un lucru care acordă unui oraș un statut special. Îmbinarea culturală și deschiderea către comunicare care vine odată cu multiculturalismul mă fascinează. Apoi a urmat momentul plimbării prin oraș, care arată precum ți-ai imagina o plecare în vestul Europei.
Adolescenți lejeri, parcă lipsiți de presiunea socială, pură copilărie și un ludic extraordinar (de menționat faptul că acest ludic sub formă de experiment revine mai târziu la petrecerea de deschidere).
Deschiderea Bienalei a reprezentat un moment relevant, discuția despre cum acești oameni își doresc să transforme spațiul abandonat al fostului Liceu de Arhitectură „Ion Mincu” din Timișoara într-un spațiu cultural. Cum această comunitate a venit împreună pentru a transforma un spațiu în prag de demolare într-un spațiu de desfășurare al culturii din Vestul României.
Această comunitate a venit împreună pentru a transforma un spațiu în prag de demolare într-un spațiu de desfășurare al culturii.
Instalații, murale, proiecte de sustenabilitate, toată pentru a transforma acest spațiu într-un loc sacru. Vlad Nancă are un mozaic foarte impresionant plasat pe fosta cantină a liceului care prezintă „doi autori (sau arhitecți sau specialiști în patrimoniu) care țin chiar clădirea pe care este mozaicul. După ani de neglijență această clădire devine punctul central al Bienalei, spune Nancă.
Apoi liceul, care a fost transformat complet, săli de clasă în curte (un lucru pe care eu unul am reușit să-l experimentez o singură dată la unul dintre cursurile de psihopedagogie în parcul dendrologic, deranjați de o capră), un pop-up Ototo care mi-a amintit de magazinul școlii generale de unde ne cumpăram biscuiți Tempo, minunatul mural al lui Șerban Savu (despre care am aflat că a fost adus pe bucăți de la Reșița la Timișoara) și care face acest demers și mai impresionant.
După un tur prin acest liceu absolut impresionant, în care ludicul s-a făcut și el prezent – creta de pe jos cu care puteai desena, o oglindă plasată strategic și o instalație care m-a lăsat cu gura căscată prin care ploaia era colectată și distribuită unor plante de interior – a urmat momentul petrecerii.
Ce te izbește prima dată la o petrecere? Ei bine, evident muzica. Care mi-a intrat ușor pe sub piele și care m-a fascinat. Nu era nimic cunoscut, dar fiind atât de bine mixată m-a determinat să mă mișc, să mă dezmorțesc. Întrebarea n-a întârziat să apară, dar am fost surprins că nu am fost eu cel care să întrebe Cine este DJ-ul? Un student de anul trei la arhitectură. Și m-am gândit la numărul nul de studenți la arhitectură pe care i-am auzit mixând până atunci.
Mi-am dat seama că în ciuda aparențelor, cele două domenii se potrivesc nesperat. Ambele au ca scop umplerea unor spații goale cu ceva. Să acorde unui spațiu o nouă viață. Și am realizat ce metaforă frumoasă spune acest student de anul trei de la arhitectură despre Beta, care anul acesta este despre umplerea unor spații abandonate cu emoție.
Ne-am plimbat prin liceu, o ultimă tură înainte ca paznicul să închidă cataloagele și să își termine tura. Am descoperit degajarea acestor tineri care m-a șocat. Se vedea că nu sunt acolo să impresioneze, lucru care îi făcea și mai impresionanți. Erau acolo să se distreze. Un grup de adolescenți grunge intenționează să intre. Am stat să mă uit la ei cât de umani și mișto erau. Râsetele, atitudinea, privirile pe care și le aruncau. Mi-am spus în mintea mea: minunat, se pare că se poate și altfel.
Se vedea că nu sunt acolo să impresioneze, lucru care îi făcea și mai impresionanți. Erau acolo să se distreze.
A doua zi a urmat un tur fascinant prin Timișoara care datorită lui Dan, ghidul nostru, a devenit un oraș de milioane. Apoi un brunch la Jecza Gallery, care mi-a demonstrat că Timișoara asta înseamnă. Această casă construită cu gândul că prietenii vor veni să compună muzică, să scrie cărți și să creeze artă de orice fel în acel spațiu. Burdușită până la refuz cu statui, tablouri, fotografii, piese de mobilier cum poți doar visa, această casă respiră artă și energia unor oameni care au speranța că arta este eliberare și că există mai mult decât ceea ce pare a fi.
Complimentul suprem al acestui spațiu, ceea ce mie mi-a arătat cât este de viu, a fost câinele. Frida, un cocker spaniel negru, care ne-a primit în casa ei cu atâta bunătate și care parcă ne ghida să ne arate toate spațiile fericită să ne atragă atenția asupra camerelor ei preferate. S-a urcat pe canapele să ne atragă atenția, s-a plimbat după noi să se asigure că nu atingem statuile și cu toții am iubit-o pentru că era imposibil să te abții.
sursă copertă: Beta
Comments are closed.