Săptămâna trecută s-a scurs, pe rolă de film și-n pași dansați pe-nserat, cea de-a patra ediție a Festivalului de film și cultură balcanică Taifas, un maraton vizual, olfactiv, gustativ și haptic aflat la intersecția dintre film, teatru, artă, muzică și gastronomie pentru timișorenii dornici de un răsfăț cultural cu iz balcanic.
Am ajuns și noi la Taifas, bucuroși să fim și nerăbdători să descoperim, preț de câteva zile, cultura și spațiul balcanic privit de pe fotoliile din sala mare a Cinema Studio, preparatele regionale degustate din bucătăria Kibuț și muzica simțită la un pahar de vin alb, cu oameni noi și vechi cu care am întreținut taifasuri până-n zori.
Pentru că Taifas – și, implicit, Timișoara – este cu, pentru și despre acele întâlniri cu oameni pe care le porți cu tine mult timp de-acum încolo. De aceea, împărtășim o ultimă conversație din toiul festivalului, alături de un om cu care ți-e mai mare dragul să stai la taifasuri și a cărei ambiție încăpățânată de a crea cât mai multe contexte culturale te fascinează. În rândurile de mai jos, faceți cunoștință cu Dana Sarmeș, Director Executiv Taifas și Președintele Asociației Culturale Contrasens.
JS: Dana, o bucurie să stăm la taifasuri despre toate bucuriile care ne înconjoară: oameni, filme, gastronomie și cultură. Mai întâi de toate însă, ne-ar plăcea să descoperim cine ești, dincolo de implicarea pe care o ai în peisajul cultural românesc.
Sunt o tocilară. Am stat mai mult în școală decât prin viață. Îmi place să învăț tot timpul câte ceva nou. Uite, acum mai tânara mea colegă Ana mă învață să mă dau pe Instagram. În realitate, în mine se dă o bătălie cruntă între dragostea mea pentru arta contemporană, film și cărți. Am 60 de ani și încă nu mă pot decide pe cine iubesc mai tare, așa că le-am combinat pe toate într-un melting pot #pecontrasens.
Din CV-ul meu te rog să reții că în 11 ani am editat 11 albume de artă, recuperând opera unor artiști contemporani din zona de vest a României în colecția POINT, dar și șase cataloage de expoziție – o parte le-am curatoriat chiar eu, la altele am fost comisar sau producător. Și 14 ediții critice în colecția de traduceri NOVUS. Editura Contrasens este copilul meu de suflet. Deși suntem o editură mică, foarte mică, suntem cunoscuți și foarte apreciați.
Altfel, sunt blondă și fericită, am două pisici deja celebre, Gus și Maja, iubesc Timișoara, ascult muzică, multă muzică, de tot felul, și visez la o „țară ca afară”.
JS: După atâția ani în care ai construit proiecte culturale și ai lucrat în jurul lor, ce mai trebuie să se întâmple ca să simți că merită tot efortul? Ce te mai ține astăzi aproape de cultură?
Cultura este muncă și acesta e serviciul meu până la pensie. Ce eu aș dori să se întâmple – poate la un moment dat se va și întâmpla, doar că eu voi fi pe banca de rezervă – e apariția unei strategii culturale naționale coerentă. Vreau politici culturale fezabile, vreau un sistem de finanțare al culturii racordat la realitățile și nevoile României, vreau oameni competenți care decid soarta culturii și educației.
Mi-ar plăcea să fim mai uniți ca breaslă, vreau ca politicienii să pună cultura și educația pe primele locuri când gândesc bugete, vreau să nu ne mai simțim periferici în Europa, vreau să luăm ca model Portugalia și Spania și Belgia pe cultură, Finlanda și Danemarca pe educație și să facem copy-paste de la ei, să luăm strategiile lor, să le citim cu ochii și mintea deschisă și să le implementăm și noi.
Ce mă mai ține astăzi aproape de cultură? A se citi mai sus. Și oamenii din jurul meu. Echipa. E-chi-pa!
JS: Ce trezește în tine Taifas după patru ediții? Care este schimbarea pe care o simți cel mai puternic după toți acești ani?
Comunitatea Taifas care se umflă ca pita dospită și tot crește și tot crește. Tot mai mulți oameni vor la Taifas, și nu doar la evenimente, vor în echipă, fie că vorbim de voluntari sau de executiv. Până acum nimeni nu a cerut să plece; mulți vor să vină. Și ne salutăm pe stradă cu „ne vedem la Taifas” sau ne întrebăm „când mai stăm și noi la un Taifas?”. Și asta e bine fiindcă am scos de la naftalină un cuvânt aproape uitat în limba română, taifasul, care, atenție, nu e bârfă, nu e vorbărie, nu e poveste. E un pic din fiecare.
JS: Această ediție de festival s-a așezat și a reflectat în jurul ideii de „Istorie, memorie și alte nimicuri”, uitându-se inclusiv la acele istorii mici, personale, care rămân în afara marilor narațiuni. De ce crezi că avem nevoie, tocmai acum, să ne uităm îndărăt la lucrurile mici?
Cred că avem nevoie să ne uităm îndărăt la lucrurile mici pentru că prezentul ne cere aproape tot timpul să privim înainte, să reacționăm, să trecem repede la următorul lucru, să avem viteză de reacție, nu o profunzime a gândirii, să fim rapizi, operativi, promți. Și, în graba asta, riscăm să pierdem tocmai ceea ce ne ajută să înțelegem de unde venim, fie o poveste spusă la masa din bucătărie, o fotografie pe care nu mai știm cine a făcut-o, o rețetă păstrată de la cineva care nu mai e. Par lucruri neînsemnate, dar prin ele putem înțelege cum au trăit oamenii schimbările despre care citim, mai târziu, în cărțile de istorie.
Pentru mine, în tema „Istorie, memorie și alte nimicuri” există și o tandrețe, și o întrebare – cine hotărăște ce merită să fie ținut minte? Ce numim „nimicuri” poate să fie, pentru altcineva, tot ce a rămas dintr-o casă, dintr-o relație sau dintr-o lume. Iar într-un spațiu atât de complicat și de divers precum cel balcanic, poveștile personale ne ajută să vedem dincolo de etichete.
Nu mai vorbim doar despre granițe, conflicte sau migrație, ci despre cineva care a plecat, despre cineva care a rămas și despre lucrurile pe care n-au apucat să și le spună. Tocmai acum, când auzim atât de multe versiuni categorice despre trecut și despre cine suntem „noi” și cine sunt „ceilalți”, mi se pare important să facem loc și amintirilor nesigure, vocilor mai puțin auzite, experiențelor care nu se potrivesc într-o explicație simplă. Nu ca să idealizăm trecutul.
Uneori, privitul în urmă înseamnă să recunoști și dureri sau tăceri pe care le-ai moștenit fără să le înțelegi. Aici văd rostul unui festival precum Taifas. Un film poate să deschidă o conversație pe care, altfel, n-am fi știut cum s-o începem. Poate să ne facă să ne sunăm părinții, să întrebăm cine e omul dintr-o fotografie sau să ascultăm până la capăt o poveste pe care credeam că o știm. Și cred că avem nevoie de aceste gesturi mici cât încă mai există cineva care ne poate răspunde.
JS: Un festival poate strânge oamenii în aceeași sală, dar asta nu înseamnă neapărat că îi și apropie. Ce trebuie să se întâmple pentru ca o întâlnire culturală să devină, de fapt, o formă de comunitate? Cum arată astăzi comunitatea Taifas?
Cred că apropierea începe atunci când simți că nu trebuie să vii cu un răspuns bun sau cu o anumită pregătire ca să poți participa. Poți să vii cu o întrebare, cu o amintire, cu un dezacord sau doar cu disponibilitatea de a asculta. Faptul că am văzut același film ne dă un punct de plecare, dar comunitatea începe să se formeze în ceea ce facem după, dacă mai rămânem puțin, dacă suntem curioși ce a înțeles cel de lângă noi, dacă îi facem loc în conversație și cuiva pe care nu-l cunoaștem.
Pentru asta, un festival trebuie să lase și timp neprogramat. Să existe loc pentru discuția care continuă după ce s-a încheiat sesiunea de întrebări, pentru o masă împărțită, pentru întâlniri care nu au neapărat un rezultat imediat. Dar contează și lucrurile foarte concrete: cum ești primit, cât de accesibile sunt evenimentele, dacă te simți în largul tău când vii singur. Uneori, sentimentul de apartenență începe cu un gest foarte simplu – cineva te include în discuție fără să te facă să simți că ai intrat într-un cerc închis.
Aș descrie comunitatea Taifas de astăzi mai degrabă prin această disponibilitate de a sta de vorbă decât printr-un profil comun. Nu cred că trebuie să ne placă aceleași filme sau să avem aceeași perspectivă asupra Balcanilor ca să ne simțim parte din ea. Mi se pare mai important să putem vorbi despre lucrurile care ne ating, inclusiv atunci când le vedem diferit. Iar cine vine pentru prima dată să aibă la fel de mult loc ca cineva care revine de la o ediție la alta.
Și aș păstra o anumită modestie când vorbim despre comunitate. Ea nu se construiește definitiv într-o săptămână de festival și nici nu poate fi declarată în numele publicului. Se vede, în timp, în oamenii care se caută din nou, în conversațiile reluate, în grija de a observa cine lipsește și cine încă nu se simte invitat. Cred că acesta este și sensul pe care îl poate avea Taifas dincolo de program, să pleci nu doar cu un film în minte, ci și cu cineva cu care ai vrea să mai stai de vorbă.
JS: Taifas a pornit de la cinemaul balcanic, dar s-a construit încă de la început ca un spațiu de întâlnire între film, muzică, literatură, gastronomie și teatru. Cum îți dai seama că această deschidere îmbogățește festivalul și nu îi diluează, dimpotrivă, identitatea?
Cred că îți dai seama atunci când trecerea de la un film la un concert, la o carte sau la o masă împărțită cu ceilalți nu se simte ca o schimbare arbitrară de program, ci ca o continuare a unei conversații.
Pentru mine, cinemaul rămâne punctul de plecare al Taifas, dar întrebările pe care le deschide nu se opresc la ieșirea din sală. Felul în care oamenii își amintesc, iubesc, pleacă sau încearcă să trăiască împreună se regăsește și în muzică, și în literatură, și în teatru. Uneori, ceea ce într-un film te-a tulburat capătă un sens mai personal când auzi o poveste sau recunoști un gust din copilărie. Sigur că există și riscul diluării.
Nu orice eveniment devine relevant pentru Taifas doar fiindcă vine din spațiul balcanic. Cred că trebuie să putem răspunde, de fiecare dată, la o întrebare simplă: de ce îi facem loc aici și ce aduce în plus? Poate să ofere un context, să contrazică o perspectivă, să aducă o voce care lipsea. Nu e nevoie ca toate să spună același lucru, dar e important să existe o intenție în felul în care le așezăm împreună. Altfel, ajungem doar să umplem un program.
Deschiderea îmbogățește festivalul și atunci când îi permite cuiva să intre în el pe o ușă neașteptată. Poți veni pentru muzică și să devii curios să vezi un film pe care altfel l-ai fi ocolit. Sau poți ieși de la o proiecție cu dorința de a citi un autor despre care tocmai ai auzit. Aș căuta aici semnele că lucrurile funcționează, în curiozitatea care trece de la un eveniment la altul, în legăturile pe care le fac oamenii, nu doar în numărul de activități sau de spectatori.
Până la urmă, identitatea Taifas nu cred că stă în obligația de a rămâne într-o singură formă de expresie, ci într-un fel recognoscibil de a privi această regiune – cu atenție la diferențe, cu umor, fără să-i ascundem tensiunile și fără s-o reducem la câteva clișee pitorești. Cât timp păstrăm această atenție, întâlnirea dintre arte ne poate ajuta să vedem mai mult și mai nuanțat decât am vedea printr-o singură fereastră.
JS: Un astfel de festival se întâmplă cu mult timp înainte de întâlnirea fizică cu publicul său. Care este partea din spatele unui eveniment cultural despre care se vorbește prea puțin și care, de fapt, consumă cel mai multă energie?
Cred că se vorbește prea puțin despre energia pe care o consumă incertitudinea.
Din afară, pregătirea unui festival poate să pară o succesiune de lucruri concrete: alegi filmele, inviți oamenii, stabilești programul. În realitate, multe dintre ele trebuie făcute în paralel, înainte să ai toate confirmările sau să știi exact pe ce resurse te poți baza. Trebuie să păstrezi vie o idee și, în același timp, să fii pregătit să-i schimbi forma, uneori de mai multe ori. În spatele unei întâlniri care pare firească sunt zeci de conversații, reveniri, negocieri și ajustări. Un invitat își schimbă disponibilitatea, un cost crește, o finanțare întârzie, iar o decizie aparent mică mută alte câteva lucruri din loc.
Cred că asta obosește cel mai mult, faptul că aproape nimic nu poate fi rezolvat complet separat de restul. Și că trebuie să continui să iei decizii cu grijă, chiar și atunci când timpul se scurtează.
Apoi există munca de a avea grijă de oameni, care rareori apare într-un bilanț. Să explici unui partener de ce contează o alegere, să asculți îngrijorarea unui invitat, să observi că un coleg a ajuns la limită și să găsiți împreună o soluție. Într-un festival ca Taifas, care își propune să creeze apropiere, contează ca această grijă să existe și în interiorul echipei. Nu întotdeauna e ușor, mai ales când toată lumea ține mult la ceea ce face. Și mi se pare important să nu romantizăm epuizarea.
Faptul că un eveniment se întâmplă nu ar trebui să ne facă să considerăm firești nopțile nedormite sau disponibilitatea fără limite. Publicul nu trebuie să simtă fiecare dificultate din culise, dar munca aceea merită recunoscută, plătită și susținută. Pentru mine, o ediție reușită înseamnă și ca oamenii care au construit-o să mai aibă energia și dorința de a o lua de la capăt.
JS: Traversăm o perioadă în care cultura trebuie să-și justifice constant utilitatea, impactul, numărul de beneficiari și rezultatele. Cât de mult simți că această nevoie de a demonstra „la ce folosește” cultura începe să influențeze felul în care sunt gândite proiectele culturale?
Cred că o influențează destul de mult, uneori chiar înainte să ne dăm seama. Începi să te întrebi nu doar „ce ne dorim să facem și de ce contează?”, ci și „cum va arăta asta într-un raport?”. Iar când a doua întrebare ajunge să o conducă pe prima, se schimbă ceva în felul în care construiești un proiect. Devii mai prudent, alegi lucruri ale căror rezultate pot fi promise și numărate, lași mai puțin loc pentru experiment sau pentru întâlniri despre care nu ști dinainte ce vor produce.
Nu cred că e greșit să ni se ceară să explicăm cum folosim resursele, mai ales când vorbim despre bani publici. E firesc să existe responsabilitate și să ne întrebăm la cine ajungem, pe cine nu reușim să aducem aproape, ce putem face mai bine. Problema apare când confundăm ceea ce putem măsura cu tot ceea ce are valoare. Numărul de spectatori îți spune ceva important, dar nu îți spune totul despre ce s-a întâmplat în sala aceea. Nici o sală plină nu garantează o întâlnire semnificativă, nici una pe jumătate goală nu înseamnă automat un eșec.
În cazul unui festival ca Taifas, o parte din sens stă tocmai în lucruri care nu se încheie odată cu evenimentul: o conversație care continuă, curiozitatea față de o cinematografie pe care nu o cunoșteai, o idee despre vecinii noștri pe care începi să o pui sub semnul întrebării. Nu le poți promite onest pentru fiecare spectator și nici nu le poți verifica pe toate la termenul de predare a raportului. Uneori, un film începe să conteze pentru tine mult după ce l-ai văzut.
Mai există și riscul de a cere fiecărui proiect cultural să rezolve câte ceva: să educe, să creeze coeziune, să combată prejudecăți, să susțină economia locală. Cultura poate contribui la toate acestea, dar nu cred că fiecare film sau fiecare întâlnire trebuie să le facă pe toate pentru a merita să existe. Trebuie să rămână loc și pentru plăcere, pentru neliniște, pentru ceva ce nu înțelegi imediat.
Așadar, nu mi-aș dori să renunțăm la evaluare, ci să avem una care ne ajută să înțelegem ce facem, nu doar să demonstrăm că am bifat ce am promis. Să putem spune și „aici au venit puțini oameni, dar merită să continuăm” sau „asta nu a funcționat și avem ceva de învățat”. Altfel, riscăm să devenim foarte buni la a construi proiecte care arată convingător în cereri de finanțare și să pierdem tocmai libertatea de a încerca ceva al cărui sens nu îl cunoaștem încă pe deplin.
JS: Ce crezi că mai înseamnă astăzi să fii lucrător cultural? Ce parte a meseriei ți se pare că s-a schimbat cel mai mult în ultimii ani?
Cred că a fi lucrător cultural astăzi înseamnă, în bună măsură, să creezi condițiile pentru ca oamenii să se poată întâlni cu o idee, cu o operă sau unii cu alții. Din afară se vede mai ales rezultatul – un film proiectat, o discuție, un festival. Dar meseria include tot ce face posibil acel moment, de la alegerile artistice până la bugete, contracte și grija ca oamenii implicați să poată lucra în condiții decente. Cuvântul „lucrător” mi se pare important tocmai pentru că ne amintește că vorbim despre muncă, nu doar despre pasiune sau vocație.
Ce simt că s-a schimbat cel mai mult este cât de multe roluri trebuie să încapă acum în aceeași persoană. Nu e suficient să cunoști bine un domeniu și să ai o direcție curatorială. Trebuie să poți scrie o finanțare, să negociezi, să comunici, să înțelegi mecanismele platformelor digitale, să găsești soluții logistice și să gestionezi situații pentru care nu te-a pregătit nimeni. Sigur că meseria a presupus mereu adaptare. Dar, mai ales în echipele mici, adaptarea riscă să devină starea permanentă de lucru, iar timpul pentru cercetare, vizionare și reflecție ajunge să fie ce rămâne după toate celelalte. Adică exact timpul din care ar trebui să se nască proiectul.
S-a schimbat și relația cu publicul. Nu mai poți presupune că, dacă ai pus ceva valoros în program, oamenii vor veni. Trebuie să înțelegi în ce fel încape propunerea ta în viața lor, cât timp au, ce își permit, dacă se simt bineveniți, dacă limbajul prin care îi inviți le spune ceva. Asta mi se pare o schimbare bună atunci când ne face mai atenți și mai deschiși. Devine apăsătoare când simțim că trebuie să fim permanent vizibili și că fiecare eveniment trebuie să câștige imediat o competiție pentru atenție.
Într-un festival ca Taifas, aș vrea să putem păstra timp și pentru relațiile care nu au un rezultat imediat. Să stăm de vorbă cu cineva fără să avem deja o propunere, să urmărim un cineast înainte să știm dacă îi vom putea arăta filmul, să ascultăm o sugestie a unui spectator. Și asta e muncă, chiar dacă nu produce pe loc ceva de anunțat.
Poate că aici e cea mai mare schimbare – o parte tot mai mare a meseriei se duce în a asigura continuitatea muncii însăși. Cum păstrezi o echipă, cum plătești corect, cum faci loc unei ediții viitoare fără să consumi toate resursele umane în cea de acum. Nu cred că răspunsul poate fi să devenim fiecare și mai versatili, și mai rezistenți. Avem nevoie și de condiții în care să ne putem face bine meseria, fără să tratăm oboseala ca pe o dovadă de implicare.
JS: Cum simți astăzi peisajul cultural timișorean? Unde simți că există energie, curaj și inițiativă și unde crezi că mai sunt lucruri care ar putea fi mișcate?
Simt Timișoara ca pe un oraș în care există multă inițiativă culturală, dar și o oboseală care merită luată în serios. După intensitatea lui 2023, mi se pare că întrebarea nu mai este doar ce putem pune în mișcare, ci și ce putem susține în timp. Ce relații rămân, ce spații continuă să fie active, ce echipe își pot permite să lucreze împreună și dincolo de un moment de vizibilitate.
Energia o văd mai ales acolo unde oamenii construiesc cu atenție față de un loc și față de publicul lui. În spații independente, în inițiative ale artiștilor, în proiecte care apropie domenii sau comunități care nu se întâlnesc în mod obișnuit. Dar nu aș împărți foarte strict orașul între un sector independent curajos și niște instituții care doar conservă. Există oameni dispuși să încerce lucruri și în instituții, uneori în condiții destul de rigide.
Mă interesează tocmai locurile în care cele două lumi reușesc să lucreze împreună și să împartă resurse, nu doar să își asocieze numele pe un afiș. Curajul, pentru mine, nu înseamnă neapărat un eveniment mare sau o propunere spectaculoasă. Poate să însemne să susții un program pentru un public care se formează lent, să aduci un film despre care știi că nu va umple sala sau să continui să lucrezi într-un cartier fără să te aștepți ca încrederea oamenilor să apară după prima întâlnire. Acolo cred că există o energie pe care ar fi bine să o protejăm, în inițiativele care acceptă să crească fără să promită rezultate extraordinare de la început.
Ce cred că ar putea fi mișcat mai mult este legătura dintre aceste eforturi. Uneori lucrăm foarte aproape unii de alții, dar știm prea puțin despre ce ne preocupă, ce resurse avem sau unde ne-am putea ajuta. Ar conta mai multă coordonare, acces mai simplu la spații și echipamente, parteneriate care să permită și împărțirea muncii. Și, poate cel mai important, o predictibilitate care să ne lase să gândim dincolo de următoarele câteva luni.
Mi se pare că mai avem de lucru și la felul în care cultura ajunge să facă parte din viața cotidiană a orașului, dincolo de centru și de publicul deja obișnuit să participe. Nu doar să invităm oameni la ceea ce am decis noi că e relevant, ci să aflăm ce i-ar interesa, ce îi ține la distanță și ce ar vrea să propună ei. Asta cere prezență și răbdare, nu se rezolvă doar prin promovare. Pentru noi, cei din preajma Taifas, văd un rost tocmai în a contribui la aceste întâlniri, fără pretenția că un festival poate acoperi toate nevoile orașului.
Timișoara nu duce lipsă de idei sau de oameni care vor să facă lucruri. Cred că miza este să nu depindă totul, la nesfârșit, de disponibilitatea acelorași oameni de a face încă un efort. Să existe loc pentru inițiative noi, dar și condiții ca cele valoroase să poată continua.
JS: Îmi place să cred că Taifas este deja suficient de matur încât să aibă propriile tradiții, să fi strâns în jurul lui oameni și să fi creat anumite așteptări. Cum păstrezi ceva din ADN-ul unui festival fără să ajungi să repeți o formulă care funcționează?
Cred că începi prin a înțelege ce anume vor oamenii să regăsească atunci când se întorc. Nu sunt convinsă că e vorba despre aceeași formulă de program. Poate fi un fel de a fi primiți, încrederea că vor vedea un film care îi pune pe gânduri sau libertatea de a rămâne la o discuție fără să simtă că trebuie să știe deja ceva despre subiect.
Pentru mine, aici e ADN-ul Taifas – în curiozitatea față de regiunea balcanică, în atenția la nuanțe și în plăcerea de a sta de vorbă. Lucrurile astea pot rămâne, chiar dacă formele prin care le exprimi se schimbă. Tradițiile sunt importante fiindcă dau sentimentul de apartenență. E frumos să ai ceva ce aștepți de la un an la altul, un moment despre care poți spune „ne vedem la Taifas”.
Nu cred că trebuie să renunți la el doar ca să demonstrezi că te reinventezi. Dar merită să te întrebi dacă încă produce o întâlnire vie sau dacă îl păstrezi fiindcă îți e mai ușor să îl organizezi din nou. Uneori e suficient să schimbi invitații, perspectiva sau felul în care intră publicul în conversație. Alteori trebuie să accepți că un format și-a încheiat rostul, chiar dacă ți-a fost drag.
Există și tentația de a repeta ceea ce a avut succes, mai ales când resursele sunt limitate și fiecare alegere trebuie justificată. Tocmai de aceea mi se pare important să păstrezi în program loc pentru lucruri despre care nu știi dinainte cum vor fi primite. Să inviți oameni cu care nu ai mai lucrat, să lași o propunere să îți schimbe planul, să asculți inclusiv ce spun cei care nu s-au simțit parte din festival. Dacă îi ascultăm doar pe cei care ne seamănă și revin deja cu plăcere, riscăm să confundăm comunitatea cu un cerc închis.
Poate că maturitatea unui festival se vede și în libertatea de a nu confirma toate așteptările. Să poți spune „asta rămâne important pentru noi, dar anul acesta vrem să o privim din alt unghi”. Mi-ar plăcea ca oamenii să revină la Taifas nu fiindcă știu exact ce vor găsi, ci fiindcă au încredere în felul în care alegem să îi surprindem.
JS: Suntem nerăbdători să ne revedem la anul, cu noi filme și taifasuri până în miez de noapte. Așa că, fără să ne dai toate cărțile pe față, ne întrebăm: există oare deja o curiozitate, o nevoie sau o neliniște de la care simți că ar trebui să pornească următoarea ediție?
Tema Ediției cu numărul cinci e IUBIRE… pam-pam! Am nu fluturi în stomac, am toată grădina zoologică.
Sursă fotografii: Festivalul de film și cultură balcanică Taifas – Facebook
Comments are closed.