Lucian Blaga vorbește despre fântână ca oglindă din adânc, ca mod de a te (re)vedea pe sine în apa ei, ca întoarcere la origini. Astăzi descoperim cum Omnia Photo articulează în proiectul Fântânile Olteniei un dublu mod de expunere al fântânii﹣sursă vitală de apă, dar și centru simbolic și spiritual pentru oameni.
Am vorbit cu Cristina Irian, antropolog și artist vizual, despre cum a luat naștere acest proiect și cum a găsit oamenii potriviți care să fotografieze fântânile din Oltenia, Cristian Bassa și Dorian Delureanu.
„Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
așa cum sunt și-am fost și-oi fi.”
Oglinda din adânc, Lucian Blaga
JS: Anul acesta proiectul vostru împlinește 10 ani. Cum v-a venit ideea în 2016 să începeți acest demers? Care este punctul 0 al proiectului Fântânile Olteniei?
Proiectul a început în 2016, în cadrul unei colaborări cu Muzeul Național al Țăranului Român, prin antropologul Bogdan Iancu. Atunci i-am pus în legătură pe Dorian Delureanu și Cristian Bassa, pe care îi știam din două lumi ale fotografiei foarte diferite.
„Fântâna este un ochi prin care se văd schimbările.”
Fiind amândoi olteni, erau deja familiarizați cu fântânile din teritoriu și aveau această preocupare de a le fotografia de ceva vreme. Primele cercetări de teren au fost realizate atunci, în Oltenia, și au constituit punctul de pornire al proiectului. În același an a avut loc și prima expoziție la București, iar ulterior ne-am constituit ca asociație. Acesta este proiectul care ne-a adus împreună în formula Omnia Photo, în care funcționăm și astăzi.
Am început acum 10 ani prin a documenta fântânile ca structuri vernaculare: să le identificăm, să le fotografiem, să le filmăm și să le înregistrăm în teren. În același timp, interacțiunea cu oamenii și cu contextul local ne-a arătat că fântâna nu este doar o infrastructură, ci un reper al vieții comunitare. Tot atunci l-am cunoscut și pe unul dintre ultimii fântânari, Nea’ Costică, cel care ne-a și arătat cum se construiau aceste fântâni „de mână”. Omul, de dragul fântânilor își construise una și în mijlocul casei.
De aici, proiectul s-a extins într-o cercetare pe termen lung, care continuă până astăzi. Am dezvoltat pe parcurs o colaborare cu Muzeul Olteniei și am lucrat pe teren și în arhive împreună cu etnografa Roxana Deca. Rezultatele cercetării au fost prezentate la Muzeul Olteniei, iar anul acesta am avut ocazia să aducem împreună în expoziție materialele fotografice din fototeca instituției, legate de mori de apă, fântâni și izvoare din perioada 1950-1970, cu propriile noastre documentări de teren.
JS: De ce ați ales Oltenia? Ce semnifică fântânile pentru Oltenia și pentru oamenii pe care i-ați cunoscut de-a lungul cercetărilor voastre? Care sunt poveștile oamenilor cu fântânile?
Am ales Oltenia pentru că acolo au început primele cercetări, în 2016, și pentru că regiunea păstrează încă o diversitate vizibilă de tipologii de fântâni. În același timp, există formule de continuitate a folosirii lor, chiar și acolo unde infrastructura modernă a înlocuit funcția inițială sau unde procesele de deșertificare au schimbat structura terenului. Pentru oamenii pe care i-am întâlnit, fântâna nu este doar o sursă de apă. Este un punct de reper în sat, un loc de întâlnire și un spațiu legat de ritualuri și gesturi cotidiene.
„Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în fața mea bătrână
cum ceruri și pământ se-ngână.”
Oglinda din adânc, Lucian Blaga
Poveștile sunt simple și concrete: fântâni „ctitorite”, construite de familie, de comunitate, îngrijite generații la rând, modificate în timp „pentru binele apei”.
„Am întâlnit fântâni de hotar, de răscruce, fântâni de pomenire, cu cruce, fântâni ele mireselor. Pentru mulți, ele rămân un punct de legătură între trecut și prezent.”
Ctitorii menționați pe fântâni ne-au dus, de multe ori, departe în istorie. Urmărind aceste nume, am ajuns la povești de familie aproape uitate, pe care le-am putut reconstitui parțial până în cimitire, la locuri de veci care încă păstrează urmele din trecut.
„Alteori, fântânile ne-au deschis drumul către albume de familie vechi, în care am regăsit momente din viața oamenilor, mai ales nunți, în care fântâna apare ca un punct central.”
Gesturi precum răsturnarea găleții cu apă de către mireasă revin ca fragmente de ritual care leagă imaginea de memorie.
În 2021, la Bobicești, cercetarea a căpătat o dimensiune participativă: împreună cu doamna profesor Paula Bănică și cu copiii din sat, am refăcut micile păpuși de lut asociate ritualului „Muma Ploii și Tata Soarelui”, o variantă locală a Caloianului.
A fost un mod de a reactiva, chiar și pentru scurt timp, o practică aproape dispărută. Micile păpuși de lut fac parte și din expoziția curentă. Spre surpriza noastră, câțiva vizitatori și-au amintit de copilărie și de acest ritual practicat acasă sau la bunici.
JS: Pentru că ați realizat în 2021 o instalație video, Ce vede o fântână?, care are ca protagonistă Fântâna de la Livezi aș vrea să vă întreb același lucru: Ce vede o fântână din Oltenia?
O fântână vede și aude oameni, animale și natura care se schimbă odată cu fiecare anotimp. Percepe mișcarea zilnică, dar și transformările lente din jurul ei. Vede cum este folosită, dar și cum este modificată în timp – piese înlocuite, structuri reparate sau pierdute.
În instalația „Ce vede o fântână?”, pornind de la Fântâna de la Livezi din satul Belgun, Bobicești, am încercat această schimbare de perspectivă: fântâna nu mai este un obiect privit, ci devine un personaj narator, care observă și cuprinde spațiul din jur.
În acest fel, ea adună în sine comunitatea, gesturi, întâlniri, conflicte locale, practici cotidiene sau sezoniere, dar și transformările care au loc în timp. Este un ochi prin care se văd schimbările.
Instalația a fost prezentată în spațiul public, în contexte alese în relație directă cu elemente ale fântânii sau cu prezența apei, atât în mediul rural, cât și în cel urban. Proiecția a fost gândită ca o extensie a acestor spații, activând legături între infrastructuri, memorie și utilizare. Proiectul a fost prezentat și în Marea Britanie, în cadrul Chester Photo Festival 2025, montajul și sunetul fiind realizate în colaborare cu artista vizuală Iulia Pană.
„Când mă privesc într-o fântână
știu că-n adâncuri foste mume
îmi țin oglindă, ochi de lume.”
Oglinda din adânc, Lucian Blaga
JS: În cea mai recentă expoziție, Fântânile Olteniei. Arhivă și contemporaneitate ați făcut un melanj între fotografiile realizate digital și pe film, color și în alb-negru. De ce ați optat pentru această dimensiune de expunere a fotografiilor?
„Este interesant să vedem imagini alb-negru și digitale împreună, care par să aparțină unor timpuri diferite, dar care sunt, de fapt, contemporane unele cu altele.”
Încă de la început a existat o împărțire a modului de lucru între Cristian Bassa și Dorian Delureanu. Cristian a lucrat pe teren cu material analogic, pe film alb-negru, în timp ce Dorian a realizat fotografiile color digital. Această diferență nu a fost doar tehnică, ci a ținut și de felul în care s-a construit proiectul în timp. A apărut natural o dublă perspectivă: una mai apropiată de logica arhivei, asociată imaginii analogice, și una legată de documentarea contemporană, prin fotografia digitală.
„Pentru oamenii pe care i-am întâlnit, fântâna nu este doar o sursă de apă. Este un punct de reper în sat, un loc de întâlnire și un spațiu legat de ritualuri și gesturi cotidiene.”
Nu a fost neapărat o „joacă de-a arhiva”, ci mai degrabă o tensiune asumată între așteptarea ca arhiva să aibă o formă analogică și realitatea prezentului, în care imaginea este produsă și circulă digital. Este interesant să vedem imagini alb-negru și digitale împreună, care par să aparțină unor timpuri diferite, dar care sunt, de fapt, contemporane unele cu altele. Expoziția reflectă această suprapunere, fără să încerce să le uniformizeze.
JS: Din exterior fântânile pot părea la fel, asemănătoare, însă proiectul vostru subliniază tocmai contrariul. Cum sunt fântânile pe care le-ați văzut, fotografiat de-a lungul timpului? Ați putea împărtăși cu noi câteva detalii speciale pentru voi pe care le-ați descoperit de-a lungul a zece ani de cercetări?
La prima vedere, fântânile pot părea asemănătoare, dar în teren diferențele sunt foarte mari. Țin de construcție, de materiale, dar mai ales de felul în care sunt folosite și de relația lor cu comunitatea. Am întâlnit fântâni de hotar, fântâni comunitare, dar și situații în care ele sunt „trase în curte”, adică mutate sau preluate în spațiul privat. Asta schimbă foarte mult sensul lor: din loc de întâlnire devin o resursă individuală. Se văd și intervențiile în timp – piese înlocuite, structuri adaptate, soluții găsite „pentru binele apei”.
„O fântână vede și aude oameni, animale și natura care se schimbă odată cu fiecare anotimp. Percepe mișcarea zilnică, dar și transformările lente din jurul ei. Vede cum este folosită, dar și cum este modificată în timp – piese înlocuite, structuri reparate sau pierdute.”
Fântânile nu sunt fixe, ci se transformă continuu. Un lucru important pentru noi este că multe sunt păstrate chiar și atunci când nu mai sunt folosite. Nu sunt demolate, rămân ca repere, rămân „exacte”, așa cum spune fântânarul. În zece ani de cercetare, am înțeles că nu există o formă standard a fântânii, ci mai degrabă o acumulare de transformări.
„Fiecare fântână spune ceva despre locul în care se află și despre oamenii care au construit-o și au folosit-o.”
JS: În trecut fântâna era, cu siguranță, o constantă în viața oamenilor. Ce mai înseamnă ea astăzi pentru oameni?
În trecut, fântâna era o constantă în viața oamenilor și coagula comunitatea în jurul ei. Construcția ei era, de multe ori, un efort colectiv: oamenii contribuiau împreună, iar fântâna devenea un bun comun. „Erau alte vremuri, băgam banii noștri, făceam fântâna și apoi bea toata lumea, nu era nicio supărare. Acu„m ne-am boierit, mai cu ușurică.” ne mărturisea în 2019, Constantin Vladu din Chintești.
Astăzi, asistăm la o externalizare a multor practici din viața cotidiană. Relația cu apa este mediată de infrastructură, ea vine pe țeavă, iar evenimente importante, precum botezul, nunta sau înmormântarea, sunt organizate prin intermediul unor servicii specializate. S-au schimbat și practicile de mobilitate.
Cine mai face astăzi popas la fântână, așa cum se întâmpla acum 20–30 de ani? Benzinăriile, cu micile lor servicii și cafenele, au preluat acest rol. În acest context, fântâna și ritualurile din jurul ei s-au îndepărtat de viața comunității.
Cu toate acestea, fântâna rămâne o constantă în relația directă cu pământul: cu grădina, cu udatul legumelor și cu animalele, fiind încă utilizată pentru adăparea acestora. Rămâne un reper, chiar dacă nu mai are aceeași centralitate.
JS: Cum vă propuneți să dezvoltați proiectul în viitor? Aveți în plan și alte zone din România pe care să le cartografiați?
Este un proiect realizat în mare parte voluntar, din resursele noastre, desfășurat sub umbrela asociației Omnia Photo. Ne propunem să continuăm cartografierea fântânilor din Oltenia, să arhivăm materialul adunat și să îl punem la dispoziția celor care se ocupă de conservarea acestui tip de structură vernaculară. Vom continua și publicarea de albume, până acum am realizat trei albume fotografice în format tipărit și unul digital.
„Când mă privesc într-o fântână
îmi văd și soarta, uit de nume.”
Oglinda din adânc, Lucian Blaga
În același timp, ne gândim la inițierea unui proiect comunitar, „Adoptă o fântână”, prin care să putem accelera și extinde acest demers, implicând direct comunitățile în documentare și, eventual, în conservare. Deocamdată rămânem concentrați pe Oltenia, dar nu excludem, pe termen lung, extinderea cercetării și în alte zone.
Puteți achiziționa un album fotografic dedicat fântânilor din Oltenia prin mail la adresa asociatiaomniaphoto@gmail.com
Albumul fotografic digital poate fi descărcat gratuit aici.
Credit fotografie de copertă: © Cristian Bassa
Comments are closed.