Într-o zi de aprilie am primit un mesaj care suna așa: „Ești tare frumoasă! Parcă ești un personaj din romanele lui Sebastian.” Așa compliment, Mihail Sebastian e unul dintre favoriții mei din toate timpurile. Și astfel am descoperit-o pe Iuliana, ale cărei poezii cu parfum de iasomie și tutun sunt nostalgia de azi. Găsești recomadarea ei muzicală aici: https://youtu.be/0W3MpOU3OUU.
#1 Iasomie&tutun
Dansez goală pe Here She Comes Again
În casă miroase a iasomie
Citesc un poem de Bukowski
Și-mi imaginez că viața e ca un sutien dantelat în cădere – seducător și înșelător în același timp.
Las viața să curgă prin mine cum las lumina apusului să curgă pe pielea mea sentimentală.
Desfac sutienul cu mâna dreaptă rece, mirosind a țigări și știu că iar am căzut în mrejele vieții.
Poate fiecare tristețe are rostul ei așa cum fiecare țigară fumată are motivul ei.
Nu mai e vorba de acceptare, ci de complicitate.
Între mine și destin.
Între ce a mai rămas din mine
Și ce a mai rămas din viața din mine.
#2 Rând pe rând, eu sunt:
Cuvintele pe care le scriu și care se transformă-n poemele inimii mele.
Marea de care mi-e dor.
Ochii tăi pe care nu-i văd decât rar.
Toate carțile pe care le-am citit.
Poeziile rostite.
Eroinele domnului Camil.
Nora lui Sebastian.
Tot ce n-am putut fi sau n-am avut curaj.
Calea Victoriei ascunsă-ntr-o femeie.
Rochia albă tricotată pe care-o visez plină de nisip.
Păcatele care-mi guvernează sufletul.
O clipă de eternitate ascunsă-n palmele tale.
Distanța dintre noi direct proporțională cu dorul meu de tine.
Gândurile tale nerostite.
O casă cu ferestre înalte, indundată de lumină.
Descîntoteca lui Sorescu.
O sărbătoare itinerantă veșnic în așteptarea ta.
#3
Am cea mai poetică inimă.
Cea mai ușor-de-rănit inimă.
Am cea mai greu-de-uitat inimă.
Am cea mai grea inimă.
Cea mai tristă.
Pentru că e a mea
Și nu e a mea.
Pentru că visează la dragoste.
Pentru că e plină de dor.
Pentru că poartă la rându-i toate neliniștile mele, toate – de la cea mai ușoară, până la cea mai arzătoare.
Pentru că mă face vulnerabilă din vârful picioarelor până în suflet.
#4
Vreau să cred că exist în imaginația ta.
Că mă hrănești cu ce vezi în jurul tău și cu minunile din care ești făcut.
Îmi citești noaptea visele și-mi atingi pomele înainte să le scriu pe hârtie.
Tu m-ai învățat legea perechii și-a infinitului.
Ai legat un nod între noi și-acum destinele noastre sunt fatal înlănțuite.
Nu avem drept de apel. Și nici nu am vrea.
„Sunt Calea Victoriei ascunsă-ntr-o femeie cu suflet albastru. Sunt o romantică incurabilă și-mi place să cred că-n altă viață am fost doamna T. a domnului Camil.
Sunt făcută de mâinile lui Dumnezeu din iubire, neant, rugă, vertij, poezie și efemer.
Uneori sunt plină de minuni, alteori plină de neliniști. Iar sufletul meu e un caleidoscop guvernat de poezie. Sunt Descîntoteca lui Sorescu și amanta Bucureștiului.” -Iuliana Dichis
În casă miroase a tei, iar aceste poezii mi-au reamintit de tine. Mulțumim, Iuliana. Mulțumim, Diana. Ne amintiți că suntem sensibili irecuperabili, plini de dor și de patos, de păcat și de vis.
„Ochii tăi pe care nu-i văd decât rar./ Vreau să cred că exist în imaginația ta.”