„De când au apărut pe lume, ființele umane și-au spus unele altora povești. Frumoasa cultură a teatrului va rămâne vie atâta timp cât vom exista. ”- Helen Mirren
Data de 27 martie a fiecărui an oferă actorilor și publicului un motiv în plus să iubească teatrul. Este unul dintre acele momente în care, pentru o zi, se șterg granițele care despart culturi, rase, zone geografice. Ziua Mondială a Teatrului nu este doar o zi în care se transmit mesaje de către coloșii contemporani ai acestei arte, ci este prilejul oficial în care ni se reamintește că strămoșii umanității ne-au creat o cultură și un trecut care va cere mereu tribut, iar noi suntem datori generațiilor viitoare să păstrăm rădăcinile sănătoase și puternice… Dacă ne pasă de copiii noștri, copiii copiilor noștri.
Anul acesta nu s-au mai șters granițele, ci au fost trasate din nou, dar nu izolarea globală a scos la lumină ceea ce încercau acum câțiva ani să ne avertizeze doi dintre prodigioși, Neagu Djuvara și Solomon Marcus, în câteva dintre aparițiile lor publice. Vă încurajez să descoperiți răspunsurile lor la întrebările legate de declinul civilizației moderne. Un istoric și un profesor care s-au întors la argumente tocmai pentru că istoria ne privește pe toți.
Azi nu-i mai avem pe cei doi, au rămas doar scrierile lor și acele interviuri/conferințe care sper să nu devină fruste, dar avem omul care redefinește și reinterpretează fără discernământ sensurile cuvintelor Cultură și Artă, omul tot mai sofisticat dar mai puțin preocupat de conținut, avid de cunoașterea dobândită cu viteza luminii, omul care nu mai are timp, omul care nu-și dorește întoarcerea la simplitate, la bine, la calea proprie, la caracter și limită, ci venerează progresul în ciuda faptului că tocmai acest progres a modificat conceptul de societate și artă. Azi, umanitatea este împărțită așa cum au fost împărțite apele Mării Roșii.
Eu fac parte din categoria celor care se opun marii spălări pe creier, a acelora care cred în știință și tehnologie până la limita vulgară, fac parte dintre aceia pentru care Arta nu are un alt sens decât cel care a fost dat de către părinții diferitelor curente. Teatrul va exista, va trăi, și, deși pare pus în umbră de internet și de „ideile revoluționare”, el se va întoarce unde-i este locul și-și va duce mai departe menirea, aceea de a educa, de a oferi prilej de explorare și descoperire de sine, de a forma spirite libere.
Pentru că doar în sălile de teatru, care devin întunecate după sunetul gongului, te simți conectat la energiile personale ale actorilor, la energia colectivă, doar în aceste săli ai sentimentul că-ți sunt activate emoțiile, că devii vulnerabil fără să fii manipulat. Ce paradox!
Teatrul are trecut, iar omul modern nu-l poate rescrie, și nici tehnologia modernă.
Grecia antică, primele amfiteatre, primele tragedii și comedii, Eschil, Sofocle, Aristofan, primii actori, primele scaune pentru spectatori, primul teatru modern, William Shakespeare, primele săli de teatru, prima femeie actriță, spectacolele melodramatice și romantice din secolul 19, realismul din secolul 20, atâtea epoci și curente… Și iarăși îmi amintesc de domnul Neagu Djuvara.
Teatrul românesc are trecut și a fost scris de genii și elite, datorită lor putem deosebi profesioniștii de amatori. Actorii de ieri și-au spus cuvântul, și-au câștigat respectul nostru în mod incontestabil, ne-au stârnit dragostea față de teatru, ne-au creat amintiri, ne-au făcut să-i privim de fiecare dată cu încântare uluită, ne-au câștigat inimile și au construit punți, predând ștafeta în mod elegant actorilor tineri și talentați.
Și pentru că mi-au plăcut și-mi plac de mă topesc actorii din vechea generație, voi reaminti doar o parte dintre ei, pe aceia care mi-au lăsat mie o amprentă adâncă pe suflet: Toma Caragiu, Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu Botez, Draga Olteanu Matei, Stela Popescu, Rodica Popescu Bitănescu, Radu Beligan, Marin Moraru și… Puiu Călinescu, acest actor, acest comediant imens.
Revenind la prezent, noua generație de actori nu și-a spus încă cuvântul dar, sunt actori care demonstrează că pentru ei teatrul este un privilegiu, nu un trebuie. Sunt actori autentici, vii, actori care nu susțin vulgaritatea agresivă, servită drept mod de viață.
Și pentru că nu-mi place ideea de teatru online, nu mi-l pot face aliat, închei articolul cu amintirea ultimei piese văzută în 2019.
…O seară prea liniștită de vară, oameni punctuali, cu purtări alese, eu și copilul meu, o sală de teatru mică, dar atât de intimă, lumini calde și scaune tapițate în galbenul de toamnă, șușoteli cuminți, momentul când bate gongul, spectatori atenți și concentrați, pe scenă actori care-și spun cuvinte obișnuite, râsete, liniște, iubirea triumfă. Sfârșit.
Sursă copertă: upgrade100.com
Be First to Comment