Hainele rămân mereu personajele principale. Nimic nu se schimbă și totul se schimbă în același timp. Ce înseamnă o noapte de dragoste? Cum să uiți mirosul de hotel, lenjeria albă de pe pat, frumusețea memoriei? Toate urmele dragostei rămân înregistrate în fotografiile pe care le fac Annie Ernaux și Marc Marie, partenerul său din anul 2003.
Fotografiile acestora ajung să constituie un volum de fototexte, așa cum le intitulează Annie Ernaux, în care fiecare imagine este însoțită de două texte: unul scris de Annie Ernaux, celălalt de Marc Marie. Textele celor doi vin în întâmpinarea unor fotografii cu hainele lor aruncate în interiorul unui spațiu în care s-a încheiat o noapte de dragoste.
Pentru Annie Ernaux fotografia ajunge să aibă, asemenea scrisului, funcție demonstrativă. Și, tot la fel ca scrisul, devine o obsesie de a prinde timpul în cadru, de a păstra memoria intactă pentru ca mai târziu să ajute la demonstrarea propriei existențe, dar și a existenței unei relații de dragoste.
„Fiecare fotografie este metafizică.”
Annie Ernaux, L’usage de la photo
Hainele aruncate pe podeaua din camera de hotel sau pe podeaua rece a unei bucătării nu sunt doar urme ale dragostei capturate într-un clișeu, „nu sunt arme ale unei crime, dar sunt, cu siguranță, semnele repetate ale unei lupte, sunt urmele materiale ale unei prezențe”, așa cum scrie Annie Ernaux în volumul L’usage de la photo.
Pentru Annie Ernaux, a scrie înseamnă a fotografia. Iar erotismul este o parte a memoriei. Însă o parte a memoriei care ajunge să o bântuie.
Fotografiile din volumul L’usage de la photo de Annie Ernaux reprezintă niște nuduri aparent fără trup: nuduri în absența trupurilor dragostei, care, fără o materialitate aparentă, reprezentată de corp, sugerează dragostea, erotismul, dar și tensiunea dintre ceea ce se vede, adică fotografia, și ceea ce nu se vede, dar se poate reconstitui în imaginație.
Annie Ernaux recuperează un „hazard obiectiv”[1] pe care îl exploatează André Breton în Nadja, micro-narațiune, prin care autorul își dorește să reducă descrierile personajului feminin principal la polifonia unor imagini. Pe măsură ce descrierile sunt substituite de fotografii, rolul cititorului devine fundamental în decriptarea personajului principal și a poveștii. Apelul pe care îl face Breton la cititor și la imaginația acestuia este același pe care îl face Annie Ernaux atunci când analizează felul în care fototextele se pot transforma și pot atinge gradul cel mai înalt al realității, în întâlnirea cu cititorii.
„Aceste lucruri de care trupurile noastre se lepădaseră petrecuseră întreaga noapte în locul unde căzuseră, în postura căderii lor. Erau rămășițele unei sărbători deja încheiate. A le găsi în lumina zilei însemna a simți timpul.”
Annie Ernaux, L’usage de la photo
Ce alegi? Să trăiești așteptând dizolvarea sau să fotografiezi urmele vieții rămase?
Fotografia joacă un rol dublu al autoreflexivității, luând, pe rând, trupul prezenței actului erotic, devenind apoi din ce în ce mai abstractă, până se convertește într-un soi de fantomă, așa cum apare în descrierea ultimei non-imagini pe care o face Annie Ernaux. Se produce o schimbare de funcții prin intermediul fotografiei: de obicei inexprimabil, actul erotic dobândește aici materialitate.
„Aceste fotografii, din care trupurile lipseau, erau un memento al posibilei mele absențe permanente.”
Annie Ernaux, L’usage de la photo
Cu cât ne apropiem, însă, de ultima fotografie descrisă, materialitatea trăirilor scade, până când scriitoarea poate sesiza corpul absenței, moartea. Această omniprezență a realului și a irealului are, poate, legătură cu un aspect autobiografic: în perioada în care scrie această carte, Annie Ernaux are cancer la sân, diagnostic ce o poate reduce la deplină transparență, la a nu mai fi acolo, la a nu mai fi văzută:
„În ce moment am încetat să mă gândesc și să spun « am cancer » și am început să spun « am avut cancer »? O senzație de a fi din nou între cele două stări, într-o zonă incertă, căci în orice moment pot trece de la a doua stare la prima, senzația de dispariție a cancerului meu.”
Annie Ernaux, L’usage de la photo
Fascinația scriitoarei Annie Ernaux pentru lucruri, pentru urme, pentru semne ale prezenței umane este evidentă și prin fraza pe care o scrie într-unul dintre fototextele din volum: „Nu cunosc decât limba lucrurilor, a urmelor materiale, vizibile.” Duce aproape până la obsesie nevoia de palpabil, de materialitate pe care o creează fotografia, iar acest tip de materialitate îl urmărește întotdeauna și în scris.
L’usage de la photo nu este doar o carte-experiment, nu este o încercare de a testa limitele textuale, ci este o modalitate de a găsi sens și tangibilitate prin fotografie într-un moment în care trupul vieții pare să devină din ce în ce mai transparent.
Ce alegi? Să trăiești așteptând dizolvarea sau să fotografiezi urmele vieții rămase?
[1] Christine Marcandier, 1Book1Day: L’usage de la photo (Annie Ernaux, Marc Marie), DIACRITI.
Credit foto imagine reprezentativă: © Gamma-Rapho Agence
Comments are closed.