Atunci când am citit-o prima dată pe Clarice Lispector eram, să spunem, o fetiță.
O fetiță care nu învățase încă cum să își protejeze emoțiile care nu-i mai aveau loc în corp. Se derulau asemeni unui film stricat, căruia i se rupe banda înainte să afli cum se termină.
Trăiam într-un cinematograf al propriilor emoții și vedeam scene pe care încercam din răsputeri să le reprim. Și uite așa tăiam, cenzuram și adăugam, luptându-mă cu montajul propriului film. Mă gândeam că nimeni nu va înțelege la ce mă refer atunci când spun că un corp nu mai e corp dacă mintea îi fuge în altă parte. Sau când așteaptă și tot așteaptă să recupereze ceva ce i-a fost luat fără voia lui.
Dar, în așteptarea a ceva ce nu pot să-mi explic nici acum, am găsit-o pe ea. Pe doamna C., care m-a văzut cumva și mi-a spus (impropriu, desigur):
Și aștepta cu atâta modestie venirea lui: intensitatea unui lucru bun.
Clarice Lispector, An Apprenticeship or The Book of Pleasures
Am simțit că în sfârșit mă cheamă cineva. Că cineva mă atinge pe vârful umerilor, acolo unde purtam cea mai mare parte a greutății imaginației mele. Și de atunci, nu m-am mai oprit din a-i căuta „atingerea” în cărțile ei.
Femeia-hipnoză
Înainte să devină una dintre cele mai importante voci ale literaturii braziliene, Clarice Lispector era o fată născută în 1920, în Ucraina, într-o familie evreiască. La scurt timp după venirea ei pe lume, familia a părăsit Europa de Est și s-a stabilit în Brazilia, țară care avea să îi modeleze complet viața.
În ciuda unei copilării marcate de pierderi și mutări, Clarice a descoperit devreme scrisul, undeva în apropiere de vârsta de 7 ani. Apoi, cu timpul, a început să trimită povestiri ziarelor, înainte de a-și imagina că realitatea ei va depinde de scris.
Talentul ei avea să fie remarcat rapid. La doar 23 de ani, publica romanul Near to the Wild Heart, o carte care a surprins critica braziliană.
Imaginea ei și reputația de femeie-hipnoză apar odată cu interviurile extrem de rare, dar în care simți acea energie ciudată. Și nu o spun în sens rău. Mie mi s-a părut întotdeauna că trebuie să străbați un drum, poate chiar fără sfârșit, până să treci de ceea ce vezi atunci când se uită la tine.
Când mă surprind deodată în adâncul oglinzii, mă cuprinde spaima. Cu greu pot să cred că am limite, că am un contur și o formă bine definite. Simt că sunt răspândită în atmosferă, că gândesc în interiorul altor ființe, că trăiesc în lucruri aflate dincolo de mine însămi.
Clarice Lispector
A fost o femeie extrem de atentă și calculată, însă în spatele acelui munte de precauție simțeam o figură aproape maternă. „Mama literaturii” braziliene a salvat mult prea mulți „copii” pierduți din ziua în care s-a hotărât să scrie, așa că îmi este foarte greu să nu văd o Clarice cu totul schimbată în propria ei casă, în fața mașinii de scris sau lângă ființa pe care a iubit-o cel mai mult, și anume fiul ei, datorită căruia a ajuns să scrie cărți cu povestiri pentru copii.
În orice caz, Lispector avea nevoie de libertate. De asta mi-a plăcut întotdeauna de ea. De asta am căutat-o și mi-am făcut loc în literatura ei. Oricât de sensibilă și de prinsă într-o continuă așteptare a unei afecțiuni și a unei iubiri mai presus de cea venită din partea cuiva, Clarice nu putea să reziste închisă.
Nu am fost niciodată liberă în toată viața mea. În interior, m-am urmărit mereu pe mine însămi. Am ajuns de nesuportat pentru mine însămi. Trăiesc într-o dualitate sfâșietoare. În aparență sunt liberă dar înăuntrul meu sunt prizonieră.
Clarice Lispector
Nu strânsă în palmele societății sau în palmele unei mari iubiri. Nici măcar în palma celor care au divinizat-o până la finalul vieții ei: cititorii.
Despre tragedii și revelații
În 1966 are loc un incendiu care aproape îi costă viața. Suferă răni grave și rămâne la pat o perioadă îndelungată pentru a se recupera.
Există ceva straniu în astfel de momente. Am impresia că oamenii care trăiesc atât de mult în lumea lor interioară ajung, inevitabil, în fața unui moment care îi forțează să se întoarcă la materia din care sunt făcuți. La corp. La limitele lui. Și ajung, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care ceva le amenință acea ușoară detașare de realitate.
Trebuie să creez, în interiorul meu, pe cineva care să mă înțeleagă.
Clarice Lispector
Clarice a fost o femeie sigură pe sine, care știa foarte bine să îi citească pe oamenii care o înconjurau, nu doar să scrie despre ei sau despre evenimentele care o implicau. Însă nu a crezut niciodată, sau cel puțin nu a plecat de la gândul, că ceea ce scrie va schimba ceva.
Așa cum a spus chiar ea, era atât de intensă și atât de desprinsă de realitate în același timp. Poate că tocmai de aceea și-a dorit să rămână o amatoare în ceea ce privește scrisul. Să scrie doar atunci când simțea nevoia să o facă, nu atunci când i se cerea. Nu era interesată de disciplină în sensul clasic al cuvântului.
Spre finalul vieții, a mărturisit că atunci când nu scria se simțea moartă, lipsită de puteri. Iar dintre toate lucrurile pe care le-a spus despre ea însăși, acesta mi se pare poate cel mai trist și cel mai frumos. Și anume faptul că scrisul a fost felul ei de a rămâne vie.
Mi se pare nedrept când mă gândesc că poate nu am reușit să o descriu atât de bine pe cât mi-ar fi plăcut. Nu pot să spun decât că am fost întotdeauna fascinată de acea „suferință”, de acel freamăt și de acel chin care pun stăpânire pe un om aflat la granița dintre realitate și propria lui conștiință. De momentul în care începe să vadă mai mult decât poate explica și să simtă mai mult decât poate duce.
Poate că de asta mi-a plăcut întotdeauna de Clarice. Pentru că a înțeles că există dureri pe care nu poți să le repari, ci înveți să locuiești în ele. Le mesteci, le porți cu tine, iar într-un mod straniu ajung să te hrănească. Acolo, în singurătatea aceea pe care mulți o evită, ea părea să găsească o formă de liniște. Iar dintre toate companiile posibile, cea mai bună părea să fie întotdeauna propria ei prezență.
Sursa fotografie copertă: www.musicandliterature.org
Comments are closed.