Cunoașteți acel sentiment ciudat și familiar care vă atinge atunci când vedeți pe cineva pentru prima dată și intuiți, cu o certitudine greu de explicat, că vă va rescrie scenariul pe care îl aveați în minte despre ceva anume? Cam asta am simțit atunci când am descoperit-o pe Faye Wong.
„Cum o văd mai exact? Ca pe floarea lunii care se arată doar atunci când nu o privește nimeni. Singură, dar totuși însetată de libertate. Ca pe o emoție, pe care o trăiești o singură dată în viață, atunci când ești copil.”
Sau ca pe un parfum, într-o sticlă portocalie, de care îți e teamă să te atingi până la capăt, așa că păstrezi ultimele picături, până în ziua în care îl scapi din greșeală și se sparge.
Un oracol al avangardei
„Atunci când am să mă retrag, aș vrea să uitați de mine”, spunea ea la un moment dat. Însă, contrar dorinței sale, Faye a început să reapară tot mai des în inspirațiile contemporane legate de stilul ei vestimentar.
Cu greu te poți preface că nu ți-a atras atenția această prezență eterică, nonconformistă, care a declanșat un val imens de aprecieri pentru versatilitatea ei în materie de modă.
Maison Margiela, Ann Demeulemeester, Yohji Yamamoto, Céline, Helmut Lang, Raf Simons, Vivienne Westwood sau Louis Vuitton sunt doar câteva dintre numele mari cărora, din punctul meu de vedere, reușește să le ofere o cu totul altă însemnătate prin simpla lor prezență în garderoba ei.
Atât pe scenă, cât și în viața privată, rămâne fidelă minimalismului, însă nu refuză să poarte nici acele colecții sau piese cu un aer rebel, ușor haotic, un contrast pe care doar ea a reușit să îl transforme într-un simbol.
Titi Kwan este designerul care a creat împreună cu ea ceea ce puțini reușesc: acea magie prin care hainele s-au agățat instinctiv de gesturile și personalitatea lui Faye, dansând alături de ea, în loc să fie purtate.
În orice caz, anii ’90 nu erau întocmai receptivi la acest tip de curaj estetic. Într-o industrie dominată de idealuri feminine angelice, precum părul lung, culori care nu deranjează vizual și siluete cât mai feminine, Faye alege de multe ori, exact contrariul: tunsori scurte, o abordare androgină și piese abstracte care nu fac decât să îi sporească încrederea de sine.
Unul dintre momentele iconice rămase vii în istorie are loc în anul 1998, când, la unul dintre concertele sale, apare cu o pereche de pantofi fără talpă, semnați Jeremy Scott, ea fiind singura care i-a purtat după prezentarea lor pe runway.
Iată o selecție mai amplă a look-urilor sale, încă iubite de cei și cele care trăiesc în propria lor lume, așa cum îmi place mie să spun, o lume în care mă aflu și eu, construită dintr-un simț estetic care pare că ascunde un secret:
Dream-pop sau vocile care mă fac să visez
Prietenii mei apropiați știu că nu trece o zi fără să ascult melodiile trupei Cocteau Twins, iar eu încep să percep această rutină deja ca pe un ritual personal, pentru că pot să las ore întregi să curgă albumele cu care rezonez cel mai mult, Victorialand și The Moon and the Melodies, fără întrerupere.
Dar am avut aceeași senzație liniștitoare și când am găsit-o pe Faye Wong.
Există ceva în felul în care cântă. Atât ea, cât și Cocteau Twins împărtășesc aceeași sensibilitate: un limbaj muzical care te absoarbe până în punctul în care uiți de propria persoană.
Faye Wong nu a fost niciodată mulțumită să lanseze doar albume pe care industria i le cerea. La un moment dat, a simțit nevoia să creeze un disc care să îi aparțină cu adevărat, iar rezultatul a fost Fuzao (1996), probabil cel mai mai artistic proiect al ei. Multe dintre piese au foarte puține versuri, iar două nu au deloc.
I am thinking/ water flowing/ flower fragrance/ a slice of night’s view put on heart/ admidst happiness’s melancholy/ admidst darkness’s light.
Sporadic, Faye Wong
Faye a scris aproape toate piesele de pe acel album, cu excepția a două compuse chiar de Cocteau Twins, un detaliu care spune multe despre cât de profundă era legătura lor artistică. Sao Xing (掃興), una dintre preferatele mele, face parte din aceste colaborări, iar Mo Ri rămâne și ea o recomandare personală. Sunt două universuri sonore care continuă să mă vindece, încă de când le-am ascultat pentru prima dată.
Wong Kar-wai și fata cu părul scurt
Pe regizorul Wong Kar‑wai l‑am descoperit odată cu In the Mood for Love (2000), unul dintre filmele mele preferate. Iar Faye este la fel de bine cunoscută și pentru rolul ei din Chungking Express (1994), care a devenit, fără să vrea, un fel de biblie pentru toți cei care iubesc melancolia specifică filmelor asiatice. Coverul piesei Dreams de la The Cranberries devine, de asemenea, inseparabil de imaginea ei, datorită scenei în care ea dansează pe aceasta.
„Am o pasiune atât de profundă pentru tot ceea ce îți dă acea stare de vis lucid, sentimentul acela în care nu ești nici trist, nici fericit, doar suspendat într‑un fel de neutralitate.”
Tocmai de aceea, muzica, filmele, cărțile de acest fel nu mă agită niciodată. În schimb, se strecoară în spatele urechilor mele, îmi mângâie genele, îmi provoacă un gol în stomac pe care apoi îl umplu cu propria lor esență. E un du‑te‑vino care la un moment dat ajunge să coexiste în mine.
Sursă imagine de copertă: kylecollection.blogspot.com
Comments are closed.