De Timișoara mă leagă o pasiune împărtășită pentru artă și cultură și-un dor de taifasuri pe-nserate, prin parcuri cu castani sau săli de cinema. Iar de-a lungul Begăi, oamenii își dau întâlnire la film, la teatru, la vernisaje și intersecții literare, și se-adună în jurul meselor bogate asezonate cu muzică-n surdină, și râd, și zâmbesc, iar timpul se dilată – și e o bucurie de a fi cum rar mi-a fost dat să mai simt.
„Iar de-a lungul Begăi, oamenii își dau întâlnire la film, la teatru, la vernisaje și intersecții literare, și se-adună în jurul meselor bogate asezonate cu muzică-n surdină, și râd, și zâmbesc, iar timpul se dilată.”
O astfel de întâlnire ne propunem și în zilele care urmează, cu ocazia deschiderii celei de-a patra ediții TAIFAS, festival de film și cultură balcanică, care va avea loc între 12 și 18 octombrie. Evenimentul se deschide printr-un spectacol care pune în centru povestea și creația muzicală a Mariei Tănase, adusă pe scenă cu grijă și emoție de Mirela Pană, actriță a Teatrului de Stat Constanța.
Am căutat prin istoriile și memoriile personale ale Mirelei, care împachetează amintirea unei Marii ce ne-a cântat și ne-a tot încântat cu glasul și portu’ măiastru, pe care o ține aproape de suflet și căreia, din când în când, îi dă din nou viață pe scenă: „Maria Tănase. O poveste”.
JS: Mirela, tare mă bucur că ne găsim aici, în scris, înaintea unei noi întâlniri cu publicul. Iar când te întâlnește, adesea te descoperă prin personajele pe care le joci. Dar cine este omul și taifasagiul Mirela Pană, dincolo de scenă?
Mulțumesc pentru acest interviu, pentru acest taifas pe care-l putem avea la distanță și, în același timp, împreună.
Dincolo de scenă, Mirela Pană e un om obișnuit. Sunt încă o studentă, uneori o tânără neliniștită care are soarele în ochi, soarele de la malul Mării Negre, și plajele însorite de care nu mă pot despărți. Sunt un om care trăiește cu picioarele pe pământ, mereu ancorată în prezent și cu privirea înainte. Arareori mă întorc în trecut; nu-mi place să trăiesc din amintiri.
„Mă bucur de fiecare zi pe care o primesc de la Dumnezeu și de lumina pe care o văd dimineața când deschid ochii. Sunt un om care se bucură de lucrurile simple, se bucură de zâmbete, de îmbrățișări.”
Sunt mamă, sunt soție, căsătorită de peste 28 de ani cu Daniel, distinsul meu soț și am doi fii cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Luca, de 21 de ani, student, și Tudor, de 14 ani, suflețelul nostru încă copil.
JS: Ce te bucură în perioada asta, dincolo de teatru?
Sunt foarte multe lucruri. În primul rând, faptul că pot practica și pot fi pe scenă sănătoasă. Chiar și atunci când nu sunt în cea mai bună formă, am o energie și o putere de muncă potrivite vârstei mele, și cred că asta e cel mai important.
Mă bucură că am prieteni, că am o familie extinsă și familia mea de acasă. Mă bucură că pot călători, că pot visa, că pot spera. Mă bucură că pot împărtăși studenților mei din experiența adunată de-a lungul anilor. Sunt profesor asociat la Universitatea Ovidius din Constanța, Facultatea de Arte, specializarea Teatru, fiind asistenta domnului profesor Adrian Titieni. Iar bucuria de a transmite unor tineri ce am învățat în viață este foarte mare.
Mă bucur de fiecare zi pe care o primesc de la Dumnezeu și de lumina pe care o văd dimineața când deschid ochii. Sunt un om care se bucură de lucrurile simple, se bucură de zâmbete, de îmbrățișări. Cred că este prea bine și prea frumos tot ce mi s-a întâmplat până acum, și sper să rămână așa: prea bine.
JS: Deschizi ediția din acest an a Festivalului de Film și Cultură Balcanică TAIFAS cu spectacolul „Maria Tănase. O poveste”. Ce emoții te cuprind?
Este o mare provocare și sunt foarte fericită că particip, pentru invitație și pentru ocazia de a fi cea care va deschide, în scurt timp, festivalul. Este o onoare și sunt plăcut surprinsă de ceea ce urmează să se întâmple.
Am emoții pentru că e un festival cu cotă, cu foarte mare vizibilitate. Îi felicit pe organizatori, pe colaboratori și pe toți cei care au pus umărul ca festivalul să se întâmple la Timișoara.
E o distanță mare între Constanța și Timișoara, sute de kilometri ne despart, iar depărtarea asta mă face extrem de curioasă să văd cum va fi primit spectacolul nostru aici. Sunt emoțiile acelea de dinaintea întâlnirii cu oamenii din celălalt colț al țării.
Maria Tănase e un simbol al spiritului românesc. O divă rămasă în memoria românilor și, în același timp, un om simplu, cu un repertoriu extraordinar și foarte cunoscut. Mă emoționează mai ales că regizoarea spectacolului, Carmen Lidia Vidu, vine din zona aceasta, fiind arădeancă. Am jucat spectacolul la Arad acum câțiva ani și a fost foarte bine primit. Sper ca la Timișoara să fim întâmpinați cu aceeași bucurie. Este un spectacol memorabil și tare iubit, și sper să se păstreze așa și aici.
„Maria Tănase e un simbol al spiritului românesc. O divă rămasă în memoria românilor și, în același timp, un om simplu, cu un repertoriu extraordinar și foarte cunoscut.”
JS: În Balcani, culturile s-au întâlnit, s-au amestecat, s-au contopit și s-au influențat reciproc de-a lungul timpului. Cât din Maria Tănase crezi că aparține acestui spațiu comun și cât este, de fapt, ireductibil românesc?
Nu cred că e un fifty-fifty, jumătate Balcani, jumătate românesc. Este, în primul rând, românesc, înfipt adânc în rădăcina neamului. De altfel, ea însăși spunea că a reușit să redea, prin cântecele pe care le-a cântat și le-a cules, viața, ironia și spiritul țăranului român. Acest aspect e foarte clar delimitat.
În repertoriul ei există totuși câteva piese, nu multe, care vin din zona balcanică, prin modul de interpretare și prin manierele muzicale. Există, de pildă, maneaua veche „Tien, tien, tien et na”, pe care Maria Tănase o cântă în limba franceză. Acolo se regăsesc melisme și intervale muzicale specifice Balcanilor. Are, de altfel, o plachetă pe o străduță din Taksim, Istanbul, unde, în 1936, dacă nu mă înșel, a susținut concerte.
Era foarte îndrăgostită de spiritul oriental și, evident, de Balcani. Iar cum artiștii vremii cântau, circulau și împrumutau, cred că și Maria Tănase a avut suficient de multe legături cu spiritul balcanic. Eu rămân totuși la ideea că este pur și simplu româncă.
JS: În 2013, dragostea ta pentru Maria Tănase și curiozitatea patologică a lui Carmen Lidia Vidu dădeau naștere video-poemului teatral „Cântecul de leagăn. O poveste despre Maria Tănase”. Peste mai bine de un deceniu, spectacolul dăinuie și adună oameni laolaltă, astăzi intitulat „Maria Tănase. O poveste”. Ce s-a schimbat și ce s-a păstrat la nivel de spectacol, dar și ce înseamnă pentru tine (re)întâlnirea cu publicul de-a lungul anilor?
S-au schimbat multe de la nașterea spectacolului și apoi de la renașterea lui. S-a schimbat tot ce ține de multimedia, s-a schimbat costumul Mariei Tănase și a apărut Elena Gatcin, pianista cu care am lucrat la cea de-a doua variantă. Prin urmare, s-a schimbat și maniera de interpretare a pieselor.
Eu am căpătat o maturitate a poveștii, pentru că trecuseră ani buni până am reluat spectacolul și în mine se așezaseră multe lucruri, ca actriță. Dacă spectacolul a început la nivel de lectură, scrisori și gânduri pe care le citeam, acum el a devenit memorat, un spectacol cu text spus, nu citit. Spiritul Mariei Tănase, însă, nu s-a schimbat prea mult, iar spectacolul funcționează cu aceeași bucurie și entuziasm cu care l-am început.
Cât despre public, îl reîntâlnesc de fiecare dată cu aceeași fericire că pot spune povestea Mariei Tănase. Am emoții foarte mari, sunt foarte atentă și foarte controlată, pentru că e un spectacol-metronom: nu poți face apogiaturi, nu-ți permiți licențe actoricești, de text sau de stare. Este foarte precis, foarte atent construit, și nu îmi permit să fac altceva decât ce am hotărât împreună cu Carmen. Nu l-am mai jucat de aproape patru ani, așa că la Timișoara vin cu emoții în plus. Dar bucuria de a-l juca aici, unde mi-am dorit la un moment dat să-l joc, este foarte mare și mă bucură că se întâmplă într-un final.
JS: De la clapele pianului te va acompania George Călin, cel cu care ai făcut echipă încă de la începuturile acestui proiect. Cum se simte să vă întoarceți împreună pe scenă, după o perioadă de pauză?
Colaborarea cu George nu a început odată cu spectacolul „Maria Tănase”; îl cunoșteam de ceva vreme, eram și amici. A fost o colaborare foarte frumoasă și rămâne una la fel. Reîntâlnirea este o bucurie: știm foarte bine ce avem de făcut și suntem fericiți că am putut rămâne în acest parteneriat, chiar dacă au existat mici schimbări. A apărut între timp o pianistă extraordinară, cu care am reluat spectacolul. Așa că venim împreună și abia așteptăm să ne întâlnim, să ne găsim cu spectatorii de la Timișoara.
JS: Ediția din acest an se construiește în jurul memoriei și istoriei, dar al unei istorii privite mai degrabă la scară mică – acele istorii personale, intime, fragile sau (ne)uitate care ne dau formă și substanță ca ființe în lume. Cum te construiește pe tine povestea Mariei Tănase, ca actriță, dar mai ales ca om?
E foarte greu să răspund la această întrebare. Pe Maria Tănase am auzit-o prima dată în casa părinților mei. Știu că se făcea liniște deplină, pentru că tatăl meu voia să-i audă vocea și să se emoționeze. Era un om care se emoționa foarte repede, de altfel și cânta foarte frumos și îi știa toate cântecele. Evident, copil fiind, nu înțelegeam încă pe deplin, dar eram fericită să-mi văd părinții fericiți, trăind emoții puternice.
Apoi, prin 1998, am fost invitată în casa compozitorului Temistocle Popa, ca să primesc o piesă pentru secțiunea Creație a Festivalului de la Mamaia. Locuia la Foișorul de Foc, în București, și acolo mi s-a povestit că de fapt fusese casa Mariei Tănase. Temistocle Popa era dirijor la Teatrul Constantin Tănase și îi fusese prieten.
„Pe Maria Tănase am auzit-o prima dată în casa părinților mei. Știu că se făcea liniște deplină, pentru că tatăl meu voia să-i audă vocea și să se emoționeze.”
Maria Tănase nu-și permitea financiar locuințe mari, așa că făcuseră un schimb: ea primise una mai mică, pe Calea Victoriei, iar pe cea mare i-o dăduse prietenului ei. În casă erau încă obiecte de-ale ei: oglinzi, tablouri, o pianină, un scăunel trimis de Regele Mihai. Știam despre Maria Tănase, dar omul acela mi-a povestit cu atâta patos, încât m-a făcut curioasă. Mi-am zis: ce binecuvântare să calc pe podelele pe unde au călcat ea și mulți oameni importanți ai vremii! A fost însă doar o paranteză a vieții.
Prin anii 2000, m-am întâlnit cu un lăutar – nu l-aș numi doar lăutar, ci muzician, dirijor al ansamblului „Brâulețul”, notist și, desigur, lăutar foarte bun. Maestrul Gheorghe Parnica m-a auzit cântând și mi-a spus că am timbrul vocal al Mariei Tănase și că vrea să facă un spectacol cu mine. Am construit împreună, cu lăutari din Constanța, spectacolul „La Moș”, în care pur și simplu cântam.
Acolo am învățat să cânt cu lăutarii, să cânt folclor și cântecele Mariei Tănase. Ulterior, după acel proiect, nu m-am mai putut desprinde: ființa mea era foarte legată de ea. Am luat-o încet-încet, încă din copilărie; tot timpul eram fascinată, căutam, citeam, mi se părea că nimeni nu a făcut destul pentru ea, sau că s-a făcut prea puțin. Așa mi-a venit ideea acestui proiect.
Ea a construit din copilărie câte ceva în ființa mea. În primul rând, iubirea pentru muzică și pentru folclorul românesc. Am început să ascult doine și balade și să încerc cântece din Ardeal, unde nu e ușor să te arunci, pentru că eu vin din sud și interpretarea e alta. Am învățat să ascult cu atenție, nu ca un ascultător superficial. Am aflat lucruri despre culegătorii de folclor din perioada interbelică și de la începutul secolului trecut. Toate acestea mi-au dezvoltat o latură pe care nu o aveam: dorința, încercarea de a cânta, de a cerceta, de a asculta, de a fi curioasă în zona asta.
În ce privește spectacolul, de fiecare dată când începe, am un moment în care pe proiecție apare ea și, involuntar, ochii mi se întâlnesc cu ai ei. Ea este, de fapt, partenerul meu de scenă pe parcursul unei ore și zece minute.
JS: Există ceva din Maria Tănase pe care ai luat cu tine în afara scenei și care a devenit, într-un fel, al tău? O vorbă, un gând, o memorie, un mod de a fi în lume?
Sunt câteva rânduri din scrisoarea pe care i-a scris-o soțului: „Caută-mi ochii. Ei nu te-au mințit niciodată.” sau „Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare.” Și, la final, din testament: „Le mulțumesc tuturor celor care m-au cunoscut, chiar dacă unora le-am stat în prag și au preferat să mă cunoască după bunul plac și nu după felul și caracterul meu.”
JS: Cum (mai) simți zvâcul teatrului românesc de astăzi? Ce te încântă la noua generație de oameni de teatru?
Sunt într-o relație foarte bună cu noua generație și sunt fericită să-i cunosc: actori, actrițe, dramaturgi, critici de teatru tineri. Mă bucură tare mult că sunt atât de diferiți. Unii sunt mai vocali, alții mai cerebrali, alții extrem de harnici, alții devotați, alții în căutări. Toată această plajă colorată mie îmi face bine și mă simt foarte bine în prezența lor. Sunt convinsă că teatrul poate merge înainte fără doar și poate, cu schimbările specifice fiecărei generații. N-am nicio deznădejde, ci toată nădejdea că ceea ce se întâmplă acum, cu noua generație pe scenă, e o plus-valoare.
JS: Mirela, la final, spune-ne, te rugăm, unde și când urmează să te mai întâlnim pe scenă.
Vă spun despre ultimele spectacole din distribuția cărora fac parte: „Incendii”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu – un rol foarte frumos, care mi-a adus și o nominalizare la premiile UNITER; „Livada de vișini”, în regia lui Andrei Măjeri, în rolul lui Firs; „Casa Bernardei Alba”, în regia Dianei Mititelu; „O insulă”, o idee și un concept Ada Milea – și altele. În momentul ăsta sunt însă foarte pe fugă, pentru că am o pauză din repetițiile cu domnul Silviu Purcărete, care montează la Constanța un spectacol de teatru antic.
Urmează și alte proiecte, desigur și „Maria Tănase”, spectacol pe care sper să-l reiau și să-l joc din nou, plus cele vrute și nevrute. Sunt pe scenă, pentru spectatori, prezentă, sănătoasă – sper – și bucuroasă că pot să-mi practic această vocație, această meserie, alături de spectatori iubitori, la festivaluri, în întâlniri cu oameni dragi.
Și, ca o concluzie, aș vrea să vă spun doar atât: tot ce mi se întâmplă și mi s-a întâmplat cu Maria Tănase îi datorez lui Carmen Lidia Vidu. Nu pentru că a făcut un spectacol foarte bun, nu pentru că a extras niște esențe extrem de bune, nu pentru că m-a fascinat cu ideea ei. Eu îi mulțumesc pentru că mi-a dat strălucire.
Comments are closed.