Amina Verdutti, această oază de lumină pe care am cunoscut-o recent la Fashion Week, are un zâmbet imens și un aer parizian. Caracterul acestei femei deconstruiește orice părere proastă pe care o poți avea ca străin despre o româncă.
Cu o dicție foarte bine controlată, un vocabular generos, care poate intimida mulți dintre compatrioții noștri (cu toate că româna nu este prima ei limbă), Amina mi-a povestit despre arta performanței și diferențele majore pe care ar trebui să le facem atunci când dorim să ne interesăm de acest mediu artistic.
JS: Care ți se pare cel mai important aspect în ceea ce privește un artist performativ?
AV: În primul rând, să țină cont de faptul că reprezintă o artă care este în contact cu publicul. Adică nu este un spectacol, nu ești tu acolo vedeta și vine lumea, se așază, te aplaudă și se întoarce înapoi acasă. Să țină cont de faptul că, până la urmă, arta performativă pornește de la arta conceptuală. E foarte dadaistă, mai cu seamă. De asemenea, performance-ul de la mama lui se face în spații non-convenționale.
Asta înseamnă că tu, ca artist, nu poți să ai pretenții la calitatea unei săli de spectacol sau la partea tehnică, până și la scaunele pe care publicul se așază. Din punctul meu de vedere, ar trebui să țină cont de visceralitatea artei performative, pentru că noi pornim de la un concept și îl aducem cumva.
De fapt, arta performativă este drumul dintre abstract și concret. Că uite, de exemplu, pot să vorbesc despre o relație toxică. Dar noi, dacă vorbim aici despre o relație toxică, noi nu putem atinge această relație toxică. Nu e nimic palpabil. Sau despre iubire, aducem niște concepte, conceptul unei relații toxice, să fie palpabil și omul să se uite și să zică: „Ah, wow! Deci despre asta e de fapt”. Aici pot să-ți dau și un exemplu de performance pe care l-am făcut. Am pornit de la ideea asta: ce îți rămâne după ce ieși dintr-o relație, dintr-un loc de muncă toxic etc.
Pentru că toată lumea spune că ai învățat ceva. În momentul în care ieși din ceva neplăcut, dintr-o experiență neplăcută pe care ai avut-o în viața ta, oamenii îți spun că ai învățat ceva, că te-a ajutat, că te-ai dezvoltat, că diverse lucruri. Și eu m-am gândit: ok, dar cu ce preț? Care-i prețul pe care îl plătim? Și asta s-a transformat într-un performance la Musée de l’Homme la Paris unde înaintea vernisajului unei galerii a fost chestia asta: eu eram în picioare cu o inimă de porc și erau oameni la rând și veneai și-ți tăiam așa o bucată și-ți dădeam o bucată de inimă.
După care, următorul, și la un moment dat nu mai aveam, efectiv nu mai aveam. Adică cu ce preț? Și cumva de ce am ținut cont? Performance-ul nu trebuie să arate bine, nu trebuie să fii frumoasă și drăguță și super bine îmbrăcată ca oamenii să zică: „Ce recuzită a avut! Incredibil spectacol!”. Nu e un spectacol, e ceva foarte visceral și profund și cred că asta se pierde de multe ori pe drum.
De exemplu în București, pentru că n-am avut într-adevăr contact prea mult, în București când am ajuns am zis: Există oare performance? Pentru că, eu îmi luam bilete unde scria performance. Și în primul rând, eram într-o sală de spectacol super bine sonorizată, amenajată. Erau niște oameni care dansau și atât. Niște mișcări și atât. Iarăși, țineți cont de sens, oameni buni. Nu ceva care să fie absolut de neînțeles pentru oricine și să fie impresia de „da, nu te-a dus pe tine capul suficient de mult încât să înțelegi”. Nu e nevoie să avem un început, un cuprins și o încheiere. Performance-ul are această veleitate față de celelalte arte pe care, de altfel, le respect la fel de mult. Asta mă atrage mai mult la performance, că nu contează neapărat ce pregătire ai, câte cărți citite sau necitite ai la activ.
Performance-ul este ceva ce îl lasă pe om, ca spectator, să ia cât vrea el, să se ducă cât de profund vrea el. Și cred că de asta trebuie ținut cont, de structură, de profunzime și de sinceritate până la urmă, că nu, it doesn’t have to be beautiful. Observă-te pe tine. Fii un soi de regizor. Ești actorul principal în viața ta, fii și regizorul. Uită-te la tine de pe un scaun de regizor. Introspecție, foarte multă introspecție. Și nu lua viața în serios. În ce sens? Noi n-am venit aici să fim fericiți, triști, iubiți, neiubiți, furioși. Viața e o experiență.
Și, până la urmă, și dacă mă simt incomod în locul în care sunt, ce pot să învăț de aici? E o graniță foarte fină între a te simți visceral inconfortabil și a experimenta cu acel disconfort. Adică evident că nu recomand nimănui să își activeze anumite răni emoționale. Nu cred că arta vine din această suferință neoeminesciană și aceste lacrimi aristocrate care se preling pe caldarâmuri de marmură. Nu cred chestia asta.
JS: Ce tehnică de autocunoaștere recomanzi atât oamenilor care sunt interesați să se cunoască, cât și artiștilor la început de drum?
AV: Cred că sensul ar trebui să fie imersat cu arta performativă, cu cultura performativă. Cred că sensul vine din faptul că tu, paradoxal, nu performezi acolo. Adică tu nu ești un actor acolo. Eu, de exemplu, la bază sunt actriță și apoi performer. Ce fac eu pe scenă nu are nicio legătură cu ce fac într-un performance. E nevoie să nu ne abatem deloc de la sens, pentru că dacă eu mă așez pe un scaun și mănânc ciorbă o oră, nu are niciun sens. E foarte important să fie imersate. Vorbeai de temele abordate, durerea, anxietatea și așa mai departe. Văd sensul în chestia asta, dar depinde foarte mult de ce lași pe om să plece acasă.
Scopul meu nu este să vin să bag cuțitul într-o rană și să plece toată lumea distrusă acasă. Scopul meu este să vin să expun această problemă într-un mod, extraordinar de dadaist, pentru că asta e ce fac și cumva ironic. Nu sunt în zona asta de victimizare și de “vai, uite ce trist e!” Că până la urmă, dacă e să fim onești și să ne uităm la istorie, viața a fost tristă mereu, oameni buni.
Războaie am avut dintotdeauna, misoginism dintotdeauna, discriminări dintotdeauna. Faptul că acum ne panicăm pentru că se întâmplă la graniță e altă discuție. Însă cred că e important să ne creăm acest norișor personal, e responsabilitatea noastră la un moment dat.
Viața e o alegere. Adică durerea e inevitabilă, însă suferința cred că devine o alegere. Și cred că e important să educi și, ca să educi, trebuie să te și duci. E important cu ce pleacă omul ăla de acolo. Acolo aș spune că se termină de fapt cultura performativă și începe sensul, în adevăratul sens al cuvântului. În momentul în care omul pleacă acasă, cu ce pleacă? Dacă e sens, e tot ce e nevoie să fie. Mai mult decât suficient.
JS: Cât de avangardistă este Amina Verdutti?
AV: Cât de avangardistă este Amina Verdutti? Să fiu drăguță, să nu fiu drăguță? Depinde de ce înseamnă avangarda. Dacă noi considerăm avangardă sinceritatea, onestitatea, ironizarea anumitor comportamente sociale extraordinar de gonflate și ironizarea prostiei, și prostului gust, atunci da, sunt foarte avangardistă. Dacă te întorci în 1955 mai cu seamă, oamenii probabil vor spune nu, deloc, pentru că dacă te uiți la mine, pare că am venit fix de acolo din avion. Mă consider avangardistă prin faptul că sunt umană, sunt artistă, dar nu arfistă.
Indiferent de ce aș face. Uite, am lucrat cu Marina Abramovic. Am poze? Da. Am documente? Da. Le găsiți pe social media? Nu. De ce? Pentru că n-are sens.
Dacă dumneavoastră sunteți un regizor care dorește să lucreze cu mine, da, sigur le găsiți, că vă voi căuta eu sau invers. Dar să vadă lumea? Eu n-am chestia asta, n-am neapărat românească în țesătură. Dacă asta e avangardă, atunci sunt foarte avangardistă.
JS: Te-ai format în diferite medii, care crezi că a fost locul care ți-a definit pe deplin stilul performativ?
AV: Sunt sigură că a venit din faptul că, până să fac artă la nivel profesional și totodată la nivel profesional, am lucrat în alte medii. Eu nu am fost încurajată de mic copil să fiu artistă. Am lucrat jumătate de an, am avut stagii de practică la Spitalul Alexandru Obregia. Am lucrat și în corporații, unde n-am lucrat? Pentru că n-am fost susținută pe partea asta de la început. Ulterior am fost. Aș spune că e un amalgam din experiențele mele de viață, și ca estetică, ca stil, am câteva referințe de bază, dar nu neapărat că aveam stilul ăla până să le descopăr.
Eu nu m-am inspirat conștient de undeva, scriu de la cinci ani. La cinci ani am început să scriu povești pentru copii. Ideea e că eu nu citeam povești pentru copii și nu mi se citeau și am început eu să inventez baliverne pe care le am și în ziua de azi.
Cumva e un cumul și din călătoriile pe care le-am avut, pentru că am călătorit foarte, foarte mult încă de la trei ani cu familia și eram lăsată singură pe acolo să explorez cu harta pe foaie în mână. Harta era cât mine de mare. Și cumva, dacă ar fi să aleg o temă care definește niște laitmotivuri, studiind filozofia și psihologia, evident că le veți găsi la fiecare spectacol pe care îl fac, pe care îl creez.
E și ideea de contrast, de dihotomie, de război între Europa de Est și Europa de Vest. În zona asta sunt poate prea estică pentru Vest și prea vestică pentru Est. Zona asta o explorez. Și uite, acum că mă întrebi, nu-mi vine în minte alt artist pe care eu să-l știu să exploreze chestia asta. Adică sigur că ne putem gândi la Marina Abramovic, dar ea nu face despre asta.
JS: Cum se împacă teatrul clasic cu mediile experimentale?
AV: Cred că în primul rând ar trebui să se respecte unii pe ceilalți oameni din aceste domenii, pentru că e o problemă recurentă peste tot în lume. Eu am experiență în ambele domenii, în ambele industrii. Am și prieteni din ambele industrii și foarte rar sunt oameni care să le facă pe ambele, pentru că cei de la clasic zic că: „A, păi ce, că aia nu e artă, dom’le! Și-a pus pe față niște pământ și ce? Nu, aia nu e artă, că de ce?” De fapt, îi deranjează estetic mai cu seamă, chiar dacă are sens ce se întâmplă.
În mediul experimental, capătă o notă extraordinar de politică și pun stigma asta pe teatrele clasice că aparțin statului, că sunt clasiste, că sunt misogine. Din păcate, nu putem să-l tragem pe Cehov de mânecă să schimbe dramaturgia, că e mort, e foarte mort. Unele lucruri trebuie luate ca atare.
Nu ai ce să faci tu, scrie tu, dar nu ai ce să faci. Cred că e o lipsă crasă de respect. Dacă s-ar respecta și s-ar recunoaște ca artiști, chiar dacă sunt diferiți și văd din ce în ce mai mult paradoxul ăsta. Adică, breasla artiștilor își dorește ca breasla să fie respectată, să fie plătită, evident, pe măsură, dar, în același timp, între ei nu se respectă. Și fenomenul e foarte des întâlnit la orice fel de comunitate, chiar și într-o țară.
Vezi eterna luptă dintre Cluj și București. Deși sunt români toți sau mă rog, sunt cetățeni ai acestei țări, nu se respectă absolut deloc și cred că de aici ar trebui să începem. Este în egală măsură nevoie de asta, de ambele, ca artă în societate. Nu ai cum una fără alta, nu ai cum mainstream fără nișă și nu ai cum nișă fără mainstream. Că dacă n-ar fi mainstream, nișa n-ar exista, că asta e definiția nișei de la masa din dicționar. N-au cum să nu coexiste.
Nu există bucurie fără fericire. E prea multă competitivitate, dar pentru ce? Eu n-am înțeles niciodată chestia că cineva mi-a luat rolul. E ca și cum te superi că nu te place cineva. E ok, se întâmplă într-o viață de om, la fel cum nici ție nu-ți place tot. Întotdeauna când vine vorba de artiști nu poți să compari doi artiști care fac, același tip de artă e ca si cum, compari mere cu pere. N-am fost crescută într-o cultură a competitivității. Eu mereu am făcut ce am vrut și am fost dictată întru totul de inima mea să mă duc și să fac ce vreau și am mers înainte.
Cred că respectul e foarte important. Elitismul e în ambele zone și ambele zone zic că sunt elitiste. Se arată cu degetul, pentru că la teatru clasic trebuie să faci asta, cel puțin în România, păi în România, la teatru clasic e Revelion și nuntă concomitent. Ai luat blana de coconet, ai luat tocurile, ai luat parfumul, te-ai îmbăiat în parfum și ai pornit pe drum la vale. Ei bine, în Franța nu e așa deloc. Lumea vine la Teatrul Național, în blugi și în tricou. That’s that, atât.
Aici la zona experimentală e o bulă hiper elitistă, pentru că, trebuie să fii cool și trebuie să fii așa și trebuie să fii așa și trebuie să fii așa ca să fii inclus. Eu, spre exemplu, importanțenie și digrandă mai mult decât aici n-am văzut nicăieri. Pentru mine e ceva unic și de asta e și o provocare să lucrez aici, pentru că m-am uitat așa la parcursul meu și am zis: „Hmm, ce să mai fac eu? Asta fac”.
JS: Crezi că suntem pregătiți să digerăm un spectacol de artă performativă?
AV: Publicul se educă și noi toți ne educăm. Nimeni nu s-a născut învățat, nimeni nu știa ce e, nici măcar teatru. Nimeni nu știa să vorbească dacă e să mergem foarte departe. Cred că ce trebuie înțeles este că arta performativă nu e teatru, că în România, din câte am observat, oamenii încă merg să plătească bilet pentru replici, replici, replici, replici, dialog, dialog, dialog. Ei bine, dacă n-ai dialog, “Am plătit și am văzut ce?” spune omul. “A venit aia, s-a mișcat de două ori, hm, păi ce?” Nici n-am fost la teatru, am fost într-un băruleț.
Cred că e nevoie să stabilim definiția artei performative și să fie foarte clar ce înseamnă. La fel cum definiția teatrului este stabilită în capul fiecăruia, cred că e important să popularizăm conceptul de artă performativă, să se vorbească mai mult despre asta în presă, în media, că nu văd nimic. Cumva e și ideea că foarte mulți artiști performativi au această evitanță când vine vorba de presă, de media, că vor să rămână într-o anumită bulă. Ei bine, eu nu înțeleg de ce. Adică de ce să nu deschizi televizorul pe Antena 1? Eu n-am televizor acasă de mai bine de 10 ani.
Dar de ce să nu deschizi televizorul și să vezi un interviu cu cineva care face artă performativă? De ce? De ce să nu vedem interviuri în presă? De ce să nu vedem fotografii? De ce să nu meargă la vernisaje? De ce să nu meargă la Fashion Week? Nu înțeleg de unde izolarea de bule până la urmă. Cred că există public pentru asta. Eu am avut sala full la primul spectacol pe care l-am făcut în România și mai îmi scriau oamenii te rog, mai suplimentează bilete și am spus nu am cum, pentru că o să fie o experiență neplăcută dacă o să fie prea mulți oameni. Da, public există, mai ales generația tânără, în care eu am foarte mare încredere, de altfel.
JS: Cât trebuie interpretat și cât trebuie descoperit dintr-un show performativ?
AV: Cred că e foarte important, să descoperi mai apoi să interpretezi. Psihologic vorbind, orice vedem la nivel de percepție, trecem printr-un filtru personal. Facem analogii, ne amintim de lucruri, de referințe, repere, dar cred că ambele sunt la fel de importante, în proporție de sută la sută, dacă pot să spun asta. Spre exemplu, la un spectacol de artă performativă e foarte important să ai o discuție cu oamenii după.
Dar aici depinde de public. Eu pot să spun la final, “cine dorește să rămână, să ia parte la o discuție cu mare drag”, dar aici depinde de public. În România oamenii sunt destul de reticenți la a discuta, la a se apropia. Cumva, pe internet, lumea este foarte activă și părerologă, însă față în față, când e de privit în ochi, ne uităm în sus, în jos, în stânga, în dreapta, oriunde, dar mai puțin în ochii privitorului. Cred că e important să existe un soi de autodescoperire pe durata performance-ului, pentru că, din nou, acolo tu nu te uiți la artist, tu te uiți de fapt la tine.
Și până la urmă, când te uiți la tine, te interpretezi sau te descoperi sau faci ambele. Cumva merg mână în mână, mai mult sau mai puțin. Dar cred că dacă ar fi să aleg una pe locul întâi, e descoperirea și mai apoi interpretarea.
Comments are closed.