Mă înfășor într-un palton călduros și privesc ploaia de sub copacii scuturați de frunze. E început de octombrie și mă plimb agale prin inima orașului. Cotesc pe străduțele înguste și mă las purtat de frumusețea clipei. Ajung, în cele din urmă, la Diploma, un festival de artă tare drag mie cu, pentru și despre tânăra generație de artiști și fini observatori.
Ediția din acest an a reunit artiști din toate colțurile țării în incinta fostului Restaurant Cina, clădire istorică situată în inima orașului, pe Calea Victoriei. În cadrul expoziției, tinerii talentați și-au prezentat viziunile, idealurile și simțurile prin diferite forme ale artei – de la arhitectură, pictură, design grafic sau fotografie, la scenografie, modă sau lucrări de metal, sticlă și ceramică. Un board creativ format din aproximativ 70 de profesioniști s-a făcut responsabil de alegerea lucrărilor de diplomă care au fost expuse în cadrul evenimentului.
Astfel, Diploma SHOW și-a propus să faciliteze întâlnirea dintre tinerele speranțe și publicul numeros, cu un simț artistic dezvoltat.
Publicul larg a fost așteptat în perioada 4-13 octombrie pe Str. Benjamin Franklin 10 pentru a admira rodul muncii tinerei generații. Intrarea în eveniment s-a realizat în baza biletului rezervat online. Astfel, Diploma SHOW și-a propus să faciliteze întâlnirea dintre tinerele speranțe și publicul numeros, cu un simț artistic dezvoltat.
Echipa Jurnalul de Sâmbătă a reușit să stea de vorbă cu patru dintre artistele participante la ediția din acest an, Andra Victoria Popescu, Alexandra Gheorghe-Papadopol, Oana Zbanț și Alina Bobeică. Le mulțumesc, încă o dată, pentru timpul și încrederea oferite!
Andra Victoria Popescu
Pe Andra Victoria Popescu am descoperit-o primăvara aceasta, la Muzeul de Artă Recentă, cu lucrarea ”Safe Place for My Inner Child”. Am fost încântat să mă reîntâlnesc cu opera ei și la Diploma, unde tânăra artistă s-a prezentat cu proiectul de licență Loc liniștit.
Această lucrare își propune să se aplece asupra unei tematici de studiu fundamentale atât în plan personal, cât și în planul mult mai vast al întregii experiențe umane: familia. Mai mult decât atât, demersul de cercetare pe care l-am desfășurat are ca scop întregirea înțelegerii mele asupra propriei familii. Folosindu-mă de reprezentări imagistice și instrucțiunile pe care le-am urmat în cei trei ani de studii, m-am concentrat asupra unor idei și gânduri de a căror importanță și expresie artistică sunt convinsă.
Seria de lucrări „Loc liniștit” este despre familia mea. I-am dat acest nume nu datorită absenței zgomotului, ci datorită prezenței armonice care transcende prin legăturile profunde, unde îi leagă pe membrii acesteia. Subiectul temei a fost construit pe baza unei experiențe nefericite în cadrul familial și are ca rădăcină un proiect anterior al unei simulări de licență prin care a trebuit să vin cu un concept și o serie de lucrări, spune Andra Victoria Popescu
Pentru că totul răul duce spre bine, Andra mărturisește că evenimentul nefericit a avut loc înaintea examenului de sesiune, iar toată spaima pe care am acumulat-o în acel timp am reușit să o canalizez în cinci lucrări 70 cm x 70 cm. Picturile au prezentat sentimentul de liniște pe care l-am redobândit în mediul familial după o perioadă grea și sufocantă, unde eliberarea și-a făcut apariția după o etapă tensionată. Deși la bază, sursa proiectului a fost una negativă, mesajul și adoptarea abordată a fost una viu colorată, făcând loc unei noi tratări negative pe o cale pozitivă. Așa a apărut seria Loc liniștit.
Ea este o fire creativă, pasională în ceea ce face și simte că s-a maturizat în urma acestei lucrări. Inspirată de oamenii care o înconjoară, artista povestește:
Procesul meu creativ s-a desfășurat prin dezvoltarea și utilizarea ideii de colaj în pictură. Am considerat că legăturile interumane sunt privite în viziunea mea precum un colaj, datorită diversității mediilor din care fiecare om vine înainte să își întemeieze propria familie. Am insistat asupra acestei abordări pentru a-mi face clară intenția artistică, iar apoi m-am apucat de pictat.
Consider că această serie a ajuns să mă maturizeze din multe puncte de vedere. Lucrând la ea, mi-am dat seama ce este cu adevărat cel mai important pentru mine.
Mi-am permis, în această căutare, să îmi explorez relațiile pe care le am și le-am avut cu fiecare membru important și să mă gândesc că pot schimba ce am față de ei, dar totodată nu. Picturile mele sunt o documentare în timp a oamenilor mei dragi și servesc precum un omagiu al persoanelor care au jucat un rol esențial în formarea identității mele. Consider că am făcut cea mai bună alegere asupra temei atât pentru mine, cât și pentru evoluția mea personală. Nimic nu m-ar fi maturizat mai tare.
Cât despre planuri de viitor, Andra Victoria pregătește noi proiecte despre care abia așteptăm să scriem.
Următorul meu proiect se numește NU ÎMI PLACE LOCUL ĂSTA și poate fi privit precum o poveste de transformare personală, ce a avut loc prin sentimente de disconfort sau de neacceptare asupra anumitor aspecte ale momentelor prezente sau trecute. Plănuiesc să abordez ideea de nesiguranță și respingere față de anumite experiențe și medii defavorizatoare, pentru înțelegerea nevoilor personale. Va fi realizată pe o perioadă de doi ani de zile.
Titlul este sugestiv, alcătuit dintr-o afirmație clară, simplă, ce poartă cu sine o încărcătură nefavorabilă, deoarece reflectă o stare de disconfort față de un anumit spațiu fizic sau spiritual. Acest „loc” poate apărea într-un moment ce ne amintește de experiențe negative, de situații în care am simțit că nu am avut control sau, în care, ne-am confruntat cu un sentiment copleșitor de neputință.
Fraza NU ÎMI PLACE LOCUL ĂSTA a devenit, pentru mine, o expresie ce mi-a captat starea emoțională datorată sentimentului de frică, vulnerabilitate și singurătate. Înțelegerea psihologică a acestui sentiment m-a făcut să percep altfel modul prin care mediul ajunge să ne modeleze identitatea și bunăstarea emoțională, inducându-ne o stare completă de neliniște sufletească.
Alexandra Gheorghe-Papadopol
Totodată, am avut plăcerea să discutăm și cu Alexandra Gheorghe-Papadopol, absolventă a Facultății de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Ea abordează adesea subiecte psihologice în lucrările sale și folosește pictura pe post de refugiu.
Inspirația din spatele lucrărilor mele provine din experiența mea personală cu fenomenul Escapism. Pe scurt, escapismul este o tendință de îndepărtare de la realitatea care ne înconjoară într-un refugiu mintal. Prin urmare, lucrările mele reprezintă „refugiul meu mintal”, acolo unde mă duce gândul tot mai des, în acele situații în care nu mă regăsesc fizic, într-un spațiu în care nu aș vrea să fiu în acel moment.
Pentru mine, inspirația e doar punctul de plecare, scânteia de care am nevoie pentru a concepe o lucrare, apoi procesul creativ poate să fie foarte diferit. Când vorbim de o perioadă de timp, pot termina o lucrare în 4 ore, iar pe alta în câteva săptămâni. Totul depinde, că tot vorbim de inspirație, de cât de puternică e acea scânteie, încât să fie îndeajuns să termini o lucrare sau, în caz contrar, de cate scântei mai ai nevoie ca să treci peste un impas în procesul creativ.
Când agitația cotidiană devine copleșitoare, tânăra își pictează propriul refugiu. Folosind surse de inspirație inedite, ea se scutură de realitate și călătorește într-o lume în care se simte sigură, trăind în amintirea locuri pe care le-a vizitat și i-au rămas întipărite în minte.
Cred că unul dintre obiectivele principale în lucrarea mea FOCUS-DEFOCUS a fost să mă descopăr mai bine. Am început lucrarea aceasta cu alegerea cadrelor/peisajelor, așa cum le-ați văzut voi, peisaje îndepărtate de mine, pe care le vizitasem în alte tari, în locuri greu de accesat de mine, în momentul în care eram prinsă în orașul în care activez.
În timp ce îmi realizam lucrarea de licență, am început să descopăr scrierile lui John Ruskin despre peisaj. Așa mi s-a schimbat puțin perspectiva; el vorbește mult de empatie și de câtă empatie are nevoie un artist ca să găsească frumusețea și să poată picta cu tot atâta interes un peisaj complex, sublim și un peisaj banal, apropiat de casa acestuia, un loc pe care îl vede în fiecare zi.
Prin urmare, am ales pentru unul din cadrele mele să realizez interiorul unei cafenele unde merg aproape zilnic, care a fost un loc în care am putut sa mă refugiez fizic de la agitația cotidiană din jurul meu.
Alexandra are planuri îndrăznețe și visează la propria expoziție.
În viitor îmi doresc să lucrez tot mai mult, să particip la expoziții și, de ce nu, să realizez o expoziție personală. Însă, cel mai mult îmi doresc să îmi dezvolt tematica pe care am povestit-o pană acum, să o duc mai departe într-o serie în care cunoașterea de sine, dar și cunoașterea modului în care noi oamenii găsim modalități de a ne „refugia” să fie la baza conceptului lucrărilor mele. Așa cum pictura a fost pentru mine întotdeauna un soi de Escapism, mi-aș dori ca și privitorii lucrărilor mele sa se poată refugia în cadrele pictate de mine.
Cât despre implicarea celor tineri, artista este de părere că tânăra generație acordă o atenție sporită artei, ceea ce este un fapt de admirat. Procesul de gândire pe care îl ai în fața unei lucrări, opere, capodopere de artă e unul care ne dezvoltă ca ființe umane și ne ajută să ne aprofundăm emoțiile, doar să fim atenți la ele și să încercăm să le deslușim. Important e mereu sa fim curioși și atenți la detalii.
Oana Zbanț
Continuăm călătoria pe tărâmurile artelor cu Oana Zbanț, absolventă a Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității Naționale de Arte din București. Sinceră, curioasă și creativă, Oana se lasă purtată de propriile simțuri și vise când vine vorba de pictat.
Inspirația a venit în urma unui vis avut cu puțin timp înainte de pre-licență. Era o perioadă în care aveam tulburări de somn și nu dădeam foarte mult randament în lucrurile pe care le făceam. Dar într-o noapte, când în sfârșit am reușit să adorm, mi-a apărut în vis un animal hibrid, un pui de căprioară cu cap de iepure de un aspect fragil și imatur, dar pe care îl simțeam ca pe animalul meu totem. Însă nu a avut un final fericit pentru că, în vis, o cunoștință mi l-a omorât. Iar eu sufeream din cauza morții lui, cât și din cauza sentimentului de trădare ce mă încerca puternic.
Când inspirația rodește în plan oniric, Oana o culege cu grijă și o transpune pe pânză.
Când m-am trezit, mi-am dat seama că acesta era un mesaj din partea subconștientului în care se reflectau diverse frici și emoții. Pentru că a avut impact emoțional și vizual asupra mea, am decis să realizez proiectul de licență în jurul acestui animal hibrid, folosindu-l ca figură arhetipală al subconștientului, dar reinterpretat pe parcursul a mai multor picturi, într-o versiune mai dominantă și puternică, cu intenția de a-mi mobiliza procesele de autovindecare.
Umbros, documentare și maturizare. Povestea Oanei în trei cuvinte.
Înseamnă mult pentru mine acest proiect, iar personajul hibrid care mi-a apărut în vis (pe care l-am numit Úmbros) a fost „colacul meu de salvare”. Până atunci nu știam exact despre ce vreau să pictez, dar îmi doream să aleg ceva care să mă reprezinte în totalitate și de care să-mi fie drag. Pe lângă asta, chiar și partea de documentare a fost o experiență bună. Am aflat lucruri pe care nu le știam despre subconștient din cărțile de psihanaliză ale lui Sigmund Freud și Carl Gustav Jung. De asemenea, studiind arhetipurile, am ajuns să descopăr multe idei prin prisma operelor lui Mircea Eliade.
Din punct de vedere plastic, acest subiect mi-a dat un impuls de a ieși puțin din zona de confort și de a căuta o manieră nouă de a picta, astfel am încercat să mă apropii de o estetică asemănătoare picturilor digitale sau a jocurilor video.
Oana nu este la prima expoziție, dar este motivată să muncească în continuare și să își îndeplinească visurile mărețe.
Îmi doresc să mă bucur de statutul de artistă. Nu am dat la master, dar nu stau degeaba. Vreau să realizez o serie mai mare de picturi bune cu care să mă prezint unei galerii de artă serioase. Odată ajunsă în acel punct, cred că lucrurile vor continua să evolueze spre bine. Prefer pașii mici, dar siguri.
Cât despre modul în care sunt priviți artiștii și însăși arta, Oana afirmă că într-adevăr se simte o schimbare pentru promovarea artei și susținerea artiștilor din România, parcă o idee mai intens decât în în anii trecuți. Diploma Show este un exemplu bun în acest sens.
Alina Bobeică
Nu în ultimul rând, am avut plăcerea să discut și cu Alina Bobeică, o altă absolventă a Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității Naționale de Arte din București. Prin proiectul de disertație „am plecat la drum spre mine”, artista stârnește reacții și emoții puternice în sufletele privitorilor.
„De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” – întrebările puse de Gauguin în capodopera sa, acum mai bine de o sută douăzeci de ani, au frământat omul dintotdeauna și nici de acum înainte, probabil, că nu le va putea da un răspuns. Prin formularea și adresarea unor întrebări fundamentale, precum cele puse de Gauguin, omul își exprimă constant nevoia de a-și descoperi identitatea. În căutările personale din ultimii ani, am ajuns să fiu tot mai interesată de aspecte identitare: cum gândim, cum simțim și cum relaționăm. M-am întors în trecut, ca mai apoi să revin la prezent cu claritate asupra a ceea ce sunt. Așa am ajuns la aceleași trei întrebări ale lui Gauguin, care constituie fundamentul proiectului meu.
Așadar, temele pe care le abordez în lucrările mele propun contemplarea unor aspecte ce țin de natura unor tipare psihologice. Am învățat că unele aspecte ale vieții sunt și vor fi mereu neschimbătoare, în timp ce altele se află într-o continuă metamorfoză. Înțelegerea fluidității și, totodată, a permanenței, relevă complexitatea ființei umane.
Nevoia de a ne înțelege pe noi înșine, fluizi și în permanentă schimbare, arată o nevoie profundă a noastră, cu mari consecințe în istorie. Întrebările esențiale ne ajută să conștientizăm mai clar cine suntem. Printr-un proces de autoanaliză, ne putem modifica acele trăsături ale personalității noastre cu care nu mai rezonăm.
Lucrarea pornește din casa familiei, spațiul care îmi este cel mai apropiat afectiv și unde mi-am format credințele, principiile, modul în care mă raportez la existență și modul în care relaționez și reacționez. Am cele mai profunde emoții pentru casă, și acolo mă simt în cel mai profund acord cu mine însămi, așa cum sunt eu cu adevărat.
Alina se folosește de metafore vizuale pentru a descrie sentimente incomode precum frica, decepția, frustrarea. Aceasta devine vulnerabilă și invită trecătorii să se dezbrace de propriile carcase, să se privească și să contempleze.
Am mers din aproape în aproape pe parcursul celor doi ani de studiu pentru a ajunge la forma cea mai sinceră a conceptului, cât și a lucrărilor. Fiind o lucrare autoreferențială, m-am pus în ipostaza în care am fost nevoită să fiu sinceră atât cu mine, cât și cu privitorul și, evident, am ajuns să descopăr și să îmi concretizez gânduri și idei încă nedezvoltate.
Planul este să continui ceea ce am început prin această lucrare, să duc mai departe procesul de analiză și să îl asociez cu imagini care stârnesc curiozitatea.
Dacă nu ai reușit să ajungi la cea de-a XI-a ediție a festivalului de artă, stai fără griji! Bucureștiul este gazdă a multor evenimente culturale și artistice, așa că lasă-te purtat de frumusețea orașului și descoperă-le!
Sursă fotografie de copertă: diplomafestival.ro
Comments are closed.