Înainte de a începe relatarea propriu-zisă am să recomand audiția melodiei Viva la mamma de Edoardo Bennato pe fundal. Am descoperit piesa în cadrul unei serate Rosumovi și m-am îndrăgostit iremediabil.
Bun. În martie am revenit pentru câteva zile în țara care poartă mai toate nostalgiile sufletului meu, de această dată chiar în inima Toscanei. Cazarea în dulcele stil clasic: o clădire fără lift, cu multe scări înguste. Totul decorat cu bun gust, obloanele clasice din lemn. Pe masa din bucătărie un suc, un pachet de paste și o sticlă cu sos de roșii.
Prima plimbare. Soarele toscan era conform așteptărilor. Eu fredonam obsesiv în gând dar și cu voce tare Sarà perché ti amo. Cumva aveam în cap voia bună din Roma, de care îmi e atât de dor, dar hei, oricât de mult am vrea nu putem prelungi nimic la nesfârșit.
Deși am renunțat de mult la conceptul idealist și ușor exagerat că trebuie să văd toate muzeele de unde călătoresc, recunosc că eram nerăbdătoare să îl văd pe David în realitate, așa că prima țintă a fost Galleria dell’Academia. M-am cam emoționat și cumva m-am pierdut pe acolo, fetele plecaseră deja în altă încăpere în timp ce eu mă învârteam în jurul a ceea ce mâinile lui Michelangelo au modelat cu atâta delicatețe acum mai bine de 500 de ani. David trebuie cu siguranță contemplat așa:
În continuare eu NU am avut parte de gelato pentru că am plecat în Italia exact așa cum NU se pleacă: cu guturai. Dar m-am bucurat de haosul general de pe străzile pavate și împânzite de lume în timp ce fetele savurau o înghețată cum se cuvine.
Am urcat cu sufletul la gură (și cu răsuflarea pe jumătate tăiată) în Piazzale Michelangelo, punctul de unde se vede cel mai frumos răsăritul. Ne-am cumpărat de la barul de acolo câte ceva de băut, iar de data asta răceala nu m-a împiedicat să mă bucur de primul Campari Spritz. Dacă tot era roșu în gât, măcar să fie roșu de Campari <3. M-a cuprins o stare de calm pe care nu reușisem să o resimt de la plecare. Am stat acolo mult, până când s-a înserat și ne-a gonit adierea transformată în vânt.
A doua zi ne-am îndepărtat puțin de centru. Am găsit Campari Soda la un chioșc „de colț”, am ascultat mai mulți cântăreți stradali și am ajuns în cele din urmă și la Uffizi, pentru că ce-ar fi o vizită la Florența fără să te arunci controlat în mijlocul picturilor renascentiste. Și să te lași copleșit de ele. În mod mai puțin controlat.
A urmat primul gelato! Pistacchio e fragola, deși e aproape imposibil să te hotărăști, dar cum spuneam nu poți nici să tragi de un moment la infinit. Pe seară am cinat în Piazza Santo Spirito, primul loc pe unde nu circulau autovehicule. Pesemne am uitat să menționez că Florența este orașul care desființează conceptul de drum pietonal; poate apărea un Fiat 500 sau chiar un autobuz unde și când te aștepți mai puțin. Dar în piațeta asta nu era nici urmă de gaze de eșapament. Doar multă, dar foarte multă voie bună. Și aglomerație.
Am încheiat escapada cu un pahar de vin de la Buca del vino, adică vin servit printr-o mică fereastră în perete.
L’Italia è amore puro…
P.s. Sufăr că n-am avut timp de vintage shop-uri, sunt destul de multe și am zărit în trecere blugi Levi’s vintage și alte minuni. Și uite pretextul perfect să revin cu altă ocazie…
Comments are closed.