Femeia-poem // O discuție nostalgică cu Tatiana Ernuțeanu

Am descoperit-o pe Tatiana Ernuțeanu la ceva vreme după ce am început să scriu pentru Jurnalul de sâmbătă. Am zăbovit pe profilul ei de Instagram (@tatianaernuteanu) mai bine de trei ceasuri și mi-am spus: ce femeie radiantă, trebuie să fie actriță sau scriitoare!

Mi-am făcut temele apoi și nu m-am mirat să aflu că e scriitoare și artistă. Mărturisesc că nu prea citesc poezie, nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că am nevoie de o anume stare pentru a simți tot ceea ce un poet vrea să transmită. Așa că multă vreme am preferat să mă feresc de poezii și să-mi protejez inima de tulburări străine.

Unul dintre colajele realizate de Tatiana

Revenind la minunata Tatiana, spun doar că m-a cucerit numaidecât. Înfățișarea ei fascinantă, atât de diferită de stereotipurile feminine prezentate și susținute de media zilelor noastre, este magnetică.

Apoi i-am citit poeziile și i-am descoperit articolele din Forbes Life, iar aprecierea a fost sporită. Când Tatiana a fost de acord să-mi ofere acest interviu, am fost fericită peste măsură și extrem de emoționată.

JS: Cine e Tatiana atunci când nu o vede nimeni? Cum te-ai descrie?

Tatiana este aceeași și în intimitate și în spațiul public. Nu fac parte din categoria celor care disimulează. Am ideea asta că, dacă m-aș arăta cum nu sunt și oamenilor le-ar plăcea, de fapt, în esență, nu m-ar plăcea pe mine. Din acest considerent nu pot să folosesc gene false, sutien push-up sau să intervin albindu-mi dinții, îndreptându-i sau mărindu-mi buzele. Aș fi atât de nefericită să primesc un compliment legat de ceva ce nu este cu adevărat al meu…

„Tatiana este aceeași și în intimitate și în spațiul public. Nu fac parte din categoria celor care disimulează. Am ideea asta că, dacă m-aș arăta cum nu sunt și oamenilor le-ar plăcea, de fapt, în esență, nu m-ar plăcea pe mine.”

În fine, pe scurt sunt foarte orgolioasă și în același timp foarte timidă, nu mă dă afară încrederea, dar păstrez o notă de infatuare, în sensul că mă raliez doar cu cei ca mine, simt puțin mai intens decât, probabil, ar fi potrivit, fumez mult, mănânc prost, la fel cum și iubesc, sunt idealistă, susțin libertatea de a fi în detrimentul modei de moment și nu prea reușesc să mă imersez în acest timp căruia parcă nu-i aparțin.

JS: Ce înseamnă pentru tine frumusețea? Dar iubirea?

O femeie fermecătoare, cu cearcăne, îmbrăcată cu un palton negru raglan, cu păr lucios și neted, pe un bulevard plin de zăpadă, într-un oraș mare și al nimănui, la orele 16.00. Doi oameni care se întâlnesc într-un moment al vieții, de unde nu se mai poate pleca în nicio direcție.

JS: Cum a apărut volumul Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra? Dar Buletin de știri blues?

Natural. Nu știu. Au curs de la sine. Trăiam niște stări, niște situații care se cereau puse undeva, pentru a le da șansa să mai aibă viață. Apoi, la primul volum, mi-am spus că voi trimite manuscrisul poetului meu favorit, Ioan Es Pop, pe care nu-l cunoșteam. Dacă el va spune că ce fac eu acolo e poezie și dacă va vrea să se asocieze cu numele meu, fără reputație, făcându-mi coperta IV, voi publica volumul. I-am scris pe Facebook și i-am cerut o adresă de mail.

Aveam apoi să aflu că dumnealui intra pe rețele foarte rar. În fine, la o săptămână am primit mail-ul cu mențiunea că dacă nu îi place, nu va face coperta IV. Am stat cu sufletul la gură un timp, până când, într-o zi, țin minte, plecam la bancă, am primit mailul dumnealui, în care îmi spunea „scrieți poezie și una foarte bună” și că va accepta propunerea mea. Pe scurt, primul volum i se datorează lui.

A urmat o perioadă în care nu am simțit să scriu un rând. Nu mai aveam nimic de spus. În 2022, mi-am regăsit vocea poetică, cu Buletin de știri blues, scris complet diferit de primul, ca manieră, păstrându-mi doar stilul și temele. Ambele volume sunt felii din viața mea, care au acum viața lor. Îmi place, însă, să mă exprim nu doar prin scris, ci și prin alte forme artistice. Colajul este una dintre acestea.

Deși nevalorizat suficient în România, colajul este un mod de exprimare autentic și foarte personal, al sentimentelor și al mesajelor. Este un concept mult mai complex decât alăturarea unor elemente, pentru a forma un tot. Nu o spun eu, ci este o afirmație documentată a Muzeului Guggenheim.

Deși realizez colaje de multă vreme, abia acum două luni, la insistențele prietenei mele, Mădălina Drăgoi, stilist în Berlin, am hotărât să le postez pe rețele. Am fost surprinsă să constat câtă lume a dorit să achiziționeze unul.

JS: De ce ai ales poezia?

Din tristețe. Fericirea nu se poate pune în poeme. Ea se trăiește și atât. Având un blue feeling (aproape îl consider nativ) am simțit că l-aș putea conduce spre a contura un spațiu mai concret. Dincolo de asta, cred că am ales poezia, fiind, în opinia mea, modul de exprimare cel mai potrivit mie, fiind suficient de voalat, dar destul de confesiv, suficient de desuet, dar destul de actual, căci sentimentele nu se demodează niciodată, suficient de deschis, dar destul de ermetic. Cam așa. E cu du-te-vino, cum îmi place mie.

JS: Ce sau cine te inspiră?

Lucruri banale, pe care le conotez. Este greu să explic acest fir invizibil care leagă un obiect întâlnit cu ceva trăit, cu care n-are, aparent, nicio legătură, dar totuși trimite la o amintire sau cu ceva netrăit vreodată.

Ca o observație personală, mă inspiră o anume estetică, nu neapărat asociată ideii de frumusețe. E o chestiune vizuală, pe care o simt și pe care, dacă aș descrie-o, mă tem ca aș putea fi interpretată eronat.

„Poezia mea se datorează celor învinși!”

JS: Ce ne poți povesti despre proiectele tale de viitor?

Trăiesc haotic. Sunt un om al exceselor și un om care nu vrea să iasă din zona de confort, pe care nu o consider deloc, așa cum ne este sugerată de societate, drept o superputere. Ba sunt de opinia că, odată ce ai găsit confortul, nu văd sens să cauți disconfortul, cât despre superputere, vulnerabilitatea mi se pare că este una. Să înveți să trăiești cu ea arată o mare forță și un mare curaj.

Din acest unghi al omului excesiv și inconstant, nu pot garanta că voi pune în aplicare un plan. Planurile mele azi există, dar s-ar putea ca mâine să nu le mai găsesc șarmul și să le pierd. Dar fac lucruri, însă în maniera mea, și de obicei pun în practică doar ideile care mă mișcă forte, care chiar mă neliniștesc, aș putea spune.

JS: Unde va fi Tatiana peste, să zicem, zece ani?

Fie aici, în cartierul rău famat, care nu mă recomandă ca scriitoare, fie în Berlin, într-un cabaret cu miros de tutun și Scherrer, cu draperii grele, vișinii și cu cineva care ar cânta și ar semăna cu Amanda Lear.