O povestire nostalgică: „Urmele în zăpadă” de Șerban Barbu

Azi citim ceva de suflet. Citim amintirile cuiva care a fost nevoit să părăsească România în adolescență și care visează cu ochii deschiși la Bucureștiul anilor ’70 în care a copilărit…

…era iarnă și ningea.

Seara înainte să mă bag în pat, eu având vreo șase ani, mă uitam un pic pe fereastră cum cad fulgii și îmi doream ca zăpada să fie și mai mare a doua zi ca să merg cu tata cu săniuța.

În zori de zi dorința se împlinea. Zăpada era prea frumoasă ca să fie adevărată. Tata mă îmbrăca cu hainele pe care le aranjase mama: două perechi de pantaloni, două pulovere, fularul, mănușile, căciulița, ghetele cele mai călduroase, geaca impermeabilă si hai la drum! Sania era făcută din lemn și era tare și foarte rapidă. Funia era destul de lungă ca să mă poată trage tata fără să se lovească cu călcâiul de vârful saniei și ca să pot vedea cât mai bine amprentele bocancilor lui uriași.

O luam din Amzei la dreapta pe Calea Victoriei pe lângă muzeul Antipa și mergeam spre Arcul de Triumf. Unde începea Herăstrăul era înainte o pârtie nemaipomenită. Era lungă și periculoasă și avea multe curbe și mulți pomi. La început o știam doar noi. Încet, încet veneau și alți copii și ne luam la întrecere: cine avea cea mai tare sanie, cine era primul jos, cine era primul sus, cine avea mănuși sau ghete mai frumoase… Dar nimeni nu avea bocanci ca tata.

După vreo câteva ore bune de pârtie și de degete înghețate, ne întorceam spre casă cu o mare foame de sarmale pregătite de mama. Era una din acele zile de iarnă în care mergeai prin Bucureștiul înzăpezit și era ca în povești, părea a fi totul din frișcă iar zahărul pudră cădea din cerul fermecat. Cu toate că autobuzele și mașinile mergeau, era o liniște cuprinzătoare. Toate zgomotele obișnuite ale orașului erau filtrate. Parcă toți șopteau. Totul era curat. Din momentul în care mă așezam pe sanie și tata începea să mă tragă se declanșa o stare de contemplare, de reflectare, de meditație, de vis. El părea și mai mare atunci când stăteam jos. Era mare și puternic. Puterea lui și exactitatea pașilor mă legănau într-un fel de tranșă. Mă fascinau urmele bocancilor lui tata, care rămâneau în același ritm în zăpadă. Prin forța și prin greutatea lui, zăpada scârțâia într-un ton bas-bariton…

…era sunetul iernii și ritmul vieții. Nimic nu ne putea opri. Mergeam spre casă.