Nichita și Dora | O poveste de dragoste fără sfârșit

S-au cunoscut acasă la el. Traian T. Coșovei voia să-i arate Dorei că și el are ceva atuuri, după ce era învins constant la badminton de aceasta. Așa că poetul a invitat-o pe Dora acasă la Nichita Stănescu unde se citeau poezii. O după-amiază plină de poeme care s-a sfârșit cu Nichita spunându-i Dorei: Să știi că tu o să fii nevasta mea!

Poate părea ireală povestea asta de dragoste care se simte ca o plutire. Prin viață, prin iubire, prin poezie. Și de fapt această plutire este și ce simt atunci când îi citesc poezia. Senzația că îți simți ființa din creștet până în vârful degetelor de la picioare, că ești conștient de propriul tău trup, dar și de trupul sufletului tău. 

Dora și Nichita sunt o poveste de dragoste fără sfârșit căci se continuă în fiecare dintre noi, în fiecare poem scris, în zbor, în fiecare lecție despre cub, într-un cuvânt uitat pe buza de jos. Dora și Nichita sunt două stele care s-au oprit pe pământ în căutarea cerului.

Nu e de mirare că Dora a fost copleșită când la a doua lor întâlnire, Nichita i-a mărturisit: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuțit în inimă.” Atunci s-a îndrăgostit de el. De tot universul nu doar poetului, dar poemului care era Nichita. 

„Nichita încă veghează asupra mea. Tot timpul, în fiecare zi, de când mă trezesc şi până seara, orice aş face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – şi întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman.”

-Dora Stănescu

„Pe frunza sângeroasă a inimii mele
libelula Dora a adormit,
aurind cu ochii ei mari
cerul de stele
cu vid.”

-Nichita Stănescu

Dora și Nichita sunt două stele care s-au oprit pe pământ în căutarea cerului

De multe ori minunile nu au nume. Se întâmplă și atât. Nu vorbești prea mult despre ele, dar le simți. Și rămân cu tine mult timp după ce ele s-au întâmplat. Pentru că, de fapt, ele rămân cu noi pentru totdeauna. Ne călăuzesc viața ca o stea polară pe care o purtăm în noi. Poate așa s-a simțit și iubirea dintre Dora și Nichita, ca o stea. Care și-a găsit adăpost în destinul lor când ea devenise jumătatea lui, la propriu.

„Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 – în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact jumătatea lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.”

-Dora Stănescu

Oamenii veneau în casa lor constant să citească poezii, să-l asculte pe Nichita, să povestească, să vorbească sau să primească un soi de binecuvântare că scriu bine. Fiecare dintre ei, prieteni vechi, prieteni noi, străini, tineri poeți aveau nevoie de Nichita și el de ei. Fiecare dintre ei avea un Nichita al lui. 

„Mai degrabă ceilalţi aveau nevoie de el, iar el avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări.”

– Dora Stănescu

Nichita Stănescu îi dicta constant Dorei versuri. Era într-o legătură permanentă cu poezia, iar mare parte din poeme îi erau dedicate ei, cea care i-a fost ultima dragoste. O dragoste mare, fără nume, fără piedici, fără frici, fără timp, ca o pasăre pe care n-are cum s-o usture aerul pe care-l zboară.