E sâmbătă. Aproape ora cinci după-amiaza. Doamna T. mai are câteva ore din programul de lucru al magazinul ei de mobilă. Apoi se va duce acasă. Se va dezbrăca până la piele încă din hol. Va păși ca o icoană până în camera de baie pe podeaua care scârțâie sub tălpile ei. I se va înfiora pielea de frig. Va da drumul la căldură. Va fredona câteva versuri dintr-o melodie în greacă pe care a auzit-o într-o escapadă scurtă vara trecută. Va citi două ore în cadă, apoi își va face plimbarea de seară cu părul ud. Luxul de a fi o femeie îndrăgostită e fin și miroase a tutun.
Așa e ea. Întotdeauna îndrăgostită de câte ceva, mereu melancolică în legătură cu tinerețea ei care simte că i s-a scurs în ridurile tot mai accentuate din jurul ochilor, tristă cu privire la toate neputințele iubirii. Uneori ar vrea să plece pentru totdeauna din București. Să fie departe tot ce (o) cunoaște deja. Dar știe cât de dor i-ar fi zilele astea mohorâte de iarnă în care soarele apune mai devreme, zilele astea care-i lasă timp să simtă toate nostalgiile din lume. Știe ce dor i-ar fi vara de mirosul amețitor din Cotroceni, de vuietul orașului înfierbântat, de aerodrom și de magazinul ei desuet de pe bulevard.
„Mă măgulea gândul de a ști că e frumoasă numai cu mine și mai ales numai prin mine.”
-Patul lui Procust, Camil Petrescu
Alteori, n-ar fi vrut să fie altceva decât una dintre scrisorile ei. Să fie scrisă frumos, dar grăbit, nervos pe pagina gălbuie. Să fie apoi împăturită cu mișcări precise și pusă într-un plic. Apoi uitată pe birou sau ascunsă în sertarul scrinului. S-ar fi simțit mai puțin privită, mai puțin a lumii și mai mult a ei în intimitatea plicului care să-i atingă literele, cuvintele pe care le-a scrisă la îndemnul amicului ei scriitor.
„Până și melancolia și bunătatea acestei femei sunt sexuale.”
-Patul lui Procust, Camil Petrescu
Însă zilele ei stăteau sub aerul ei distant, rece și sobru. Doamna T. își trăia femeia. Cu palidele priviri, cu gesturile nervoase și mersul apăsat, cu chipul mereu preocupat de o tristețe a ființei de care nu se putea lepăda. Era oricum prea târziu pentru orice schimbare, pentru orice război. Renunțase la arme, la hainele marțiale și la ambiții.
De fiecare dată când mai simțea mirosul lui ***, își aducea aminte de caietele lui albastre, de scrisul lui ca de copil care abia învață să țină stiloul în mână, de veșnicile lui disimulări, de apartamentul lui prea mare și prea rece pentru o singură persoană, de ziua în care l-a întâlnit prima dată și de ziua în care aerodromul a devenit locul în care aripile ei s-au frânt pentru totdeauna.
E sâmbătă, aproape miezul nopții, iar doamna T. fumează ultima țigară cu coatele rezemate de pervazul lat de lemn al ferestrei din salon. O singură lampă a mai rămas aprinsă în toată casa, iar lumina caldă îi atinge blând glezna, coapsa prelungă, spatele și ceafa. Pe stradă e pustiu, doar zgomotul orașului se mai aude înfundat din depărtare. Doamna T. oftează, stinge țigara în scrumieră, închide fereastra și îi scapă printre buze: Mă rog, aici cine iubește?
Copertă: Janet Leigh, „The Vikings”, 1957
Comments are closed.