O întrebare al cărei răspuns poate isca discuții ample. Cum e să fii artist în 2020? În ce măsură sunt influențate viețile artiștilor de evoluția tehnologiei? Ce amprentă a avut izolarea asupra studiilor în domeniul artelor?
„Ca să încep cu lucrurile importante, cred că nu e vorba doar despre talent. În artă este vorba despre muncă și disciplină, ca în orice alt domeniu pe care poți ajunge să îl masterezi. Lucruri pe care nu mă pot mândri spunând că le stăpânesc încă. Ce vreau să spun este că, deși pentru multi dintre artiști treaba asta e pură pasiune, trebuie recunoscut efortul.
Nu, n-am urmat un liceu de arte și nici nu am știut dintotdeauna că o să studiez artele sau în ce direcție aș vrea să dezvolt o carieră. Dar asta nu m-a împiedicat să încerc. De multe ori poate fi un avantaj, iar în cazul meu a fost. Pe scurt, primii doi ani de UNArte la secția Grafică au fost, pentru mine, mai mult despre atmosfera minunată de atelier alături de colegi și despre acumularea a foarte multă informație nouă dintr-o dată. În ultimul an mi-a părut rău că nu am făcut mai mult, că n-am fost mai avidă de a primi informațiile care mi s-au oferit. Pe lîngă acelea, totuși, trebuie să înveți și singur.
Cînd am început să lucrez la proiectul de licență credeam că știu poate un pic prea bine ce vreau să fac. În mintea mea era clar, dar ideile mi-au fluctuat foarte mult în cele 3-4 luni. Mi-am propus mai multe lucruri pe care nu știam exact cum să le aduc împreună într-o formă unitară. Cu cîteva săptămîni înainte să finalizez proiectul am întins toate lucrările pe jos în cameră și m-am panicat pentru că erau foarte diferite. În cazul proiectului meu, „diferit” nu era neapărat și bine, pentru că voiam ca lucrarea mea să aibă un caracter omogen. Am adunat la final o serie de lucrări experimentale, un filmuleț-manifest care documenta procesul elaborării lucrării mele și per total o raportare mult mai curajoasă în ceea ce privește procesul meu creator. Avînd cunoștințe și experiență în sensul machetării unei cărți, am materializat o carte.
(fragment din carte)
Cartea A face parte din proiectul deschis Ce crezi că încerc să-mi spun? și aduce laolaltă o serie de lucrări ce au caracter comemorativ, experimental, afectiv și chiar ludic.
Mi-am propus să evoc și să arhivez în acest jurnal vizual cîțiva dintre oamenii care au contribuit la evoluția mea emoțională, scopul fiind unul cathartic. La nivel tehnic am căutat să depășesc rigori și limitări pe care le întîmpin în actul creator prin mijloace cât mai neobișnuite, majoritatea lucrărilor fiind create cu ochii închiși.
Toate acestea compun o atmosferă intimă, enigmatică și ambiguă pentru că nu îmi propun să dezvălui identități. Cheia de interpretare cea mai fidelă și veridică se află chiar la protagoniști, aceia care vor avea acces către A și se vor regăsi în acest proiect.
Un factor care a influențat foarte mult cursul proiectului meu a fost pandemia. Izolarea m-a forțat cumva să duc lucrurile în direcția unei cărți, pentru că inițial mi-am propus să elaborez serii de lucrări care să fie expuse ca atare. Forma finală pe care aceste lucrări au luat-o este concentrată în această carte, putînd să introduc doar frânturi, fragmente din seria de desene experimentale din cauza dimensiunilor și pentru a păstra unitatea cărții.
Cartea a dobîndit astfel un caracter mult mai personal. Astfel că este un proiect în care mă simt foarte prezentă în sens emoțional. Există un substrat în fiecare spread. În cele din urmă, procesul în sine este, din păcate, partea pe care nu am cum să o împart cu privitorul la nivelul la care a fost pentru mine de captivant. Am reușit pe parcursul elaborării acestui proiect să renunț în mare măsură la întrebările pe care mi le ridicam înainte și care mă țineau în loc din a mă exprima vizual într-un stil propriu. În aceeași notă, am înțeles că nu totul trebuie să se rezume la desen dacă asta nu îmi vine natural să fac și că atmosfera și emoția pot fi construite și prin alte mijloace.
Mă aflu în pragul unui masterat în Arte Grafice pentru a descoperi mai multe posibilități în sens artistic și a-mi șlefui cunoștințele de artist plastic. Într-un sens mult mai real, mai concret, mă îndrept cu hotărîre și interes către o zonă care uneori poate fi mult mai impersonală, aceea de graphic design. Ca artist plastic nu știu dacă-mi voi putea câștiga existența prea curînd, așa că este mult mai sigur să mă orientez către tot ceea ce înseamnă digital. Plus că vreau să învăț și alte software-uri care oferă alte posibilități față de ceea ce am învățat pînă acum.
Cred că există artiști care fac ceea ce fac pentru bani, și cred că există artiști care fac lucrurile cu sufletul. Diferența se simte. Mi se pare că în muzică e limpede treaba asta. Îmi plac artiștii care își compun singuri muzica. Despre asta e vorba. Despre catharsis-ul pentru care eu fac „artă”- pentru mine. O văd ca pe ceva ce poate fi desacralizat foarte ușor. De asta încerc să o păstrez cât de veridică se poate. Iar realitatea este despre a greși, a desena peste și pe lângă, a mototoli și arunca un autoportret mâzgălit cu furie și a putea să te reapuci după ce ai eșuat și să înțelegi că totul e doar un proces. Iar când să urmărești să ajungi într-un punct, să parcurgi conștient fiecare pas. La final abia mi-am dat seama cât de spectaculos a fost procesul meu de fapt.” -Christina Tudor, absolventă a secției Grafică din cadrul UNArte
Cred că există artiști care fac ceea ce fac pentru bani, și cred că există artiști care fac lucrurile cu sufletul. Diferența se simte. Mi se pare că în muzică e limpede treaba asta.
Mai multe dintre lucrările Christinei pot fi găsite pe contul de Instagram.
Be First to Comment