Mi-ar plăcea sa cred că aș putea să port acest interviu sub forma lui pură, indiferent de anotimp. Însă puțin important este felul în care mă îmbrac eu, pentru că ceea ce îmi doresc este să vă spun cum am găsit-o pe Madalicious, deja, „îmbrăcată”. I-am remarcat nu doar ambiția, vizibilă în tot ceea ce face, ci și un fel de „neastâmpăr” stilistic și personal.
Cred că orice pasiune poate ajunge, la un moment dat, să te consume și să devină mai degrabă un impuls pe care doar îl iei ca atare. Însă o dăruire reală, în acest caz, pentru modă, se vede cu ochiul liber. Nu doar în ceea ce reușești, prin excelență, să arăți, ci și în felul în care vorbești despre ea, iar Mădălina Simion mi-a demonstrat că visul ei nu a stat niciodată în aparențe.
JS: Dacă oamenii ar putea reține doar trei lucruri despre tine, cu ce ți-ar plăcea să rămână în minte atunci când se gândesc la Mădălina Simion?
De când eram adolescentă, mi-am dorit ca oamenii din jur să mă considere amuzantă și de treabă. Bineînțeles, după ce am început să lucrez ca stilist, a apărut această dorință (parțial vanitoasă) de a fi reținută pentru stilul meu.
Mai presus de toate acestea, m-aș bucura ca oamenii să rețină despre mine că sunt o persoană ambițioasă, care încearcă să facă lucrurile puțin altfel.
JS: În perioada aceasta, cine sau ce te influențează din punct de vedere cultural, vizual sau artistic?
Am văzut recent un serial pe HBO, care m-a impresionat într-atât de tare, încât am cercetat obsesiv toți creativii implicați. Serialul se numește Get Millie Black, a fost scris de romancierul Marlon James, originar din Kingston, și regizat de Tanya Hamilton și Anetta Laufer. Este o coproducție Jamaica-Marea Britanie, care m-a lăsat pur și simplu mută. De la felul deștept și extrem de sensibil în care este scris scenariul, până la balansul între fragilitate și forță, exprimat în fiecare cadru.
JS: Atunci când simți că treci printr-un blocaj creativ, ce te motivează sau ce te ajută să îți revii?
Mă găsesc rar în situația „blocajului artistic”.
Procesul creativ nu a reprezentat niciodată o presiune pentru mine. Sigur, cu toată rapiditatea și excesul pe care le impun rețelele sociale, recunosc că uneori mă simt copleșită. Atunci mă refugiez în playlistul meu de Apple Music, mă uit la un film cu soțul meu sau pur și simplu împărtășesc cu el idei creative. În acest fel, entuziasmul revine imediat.
Cred că cel mai bun lucru pentru un artist este să aibă cu cine să povestească deschis despre orice îi trece prin cap.
JS: Simți că o parte din identitatea ta creativă își are rădăcinile în copilărie? Sunt curioasă cum priveai lumea atunci și dacă există o piesă vestimentară, o culoare sau un concept anume din copilăria ta pe care îl „porți” mereu cu tine și astăzi.
Absolut.
M-am născut în anii ‘90 când totul era eclectic, iar eu priveam lumea cu un amestec de fascinație și ironie. Mai târziu, în anii 2000, eram nedezlipită de MTV și Atomic. Mă uitam vrăjită la videoclipuri și o rugam insistent pe bunica mea să îmi cumpere orice revistă glossy putea găsi la chioșcurile de ziare.
Îmi place să cred că văd lumea cu același entuziasm și cu aceeași curiozitate din adolescență.
Cât despre un articol vestimentar, el chiar există. Este vorba despre o pereche de pantaloni din velur, care au o broderie din perle cu inscripția: Betty Boop. Mi se pare un articol vestimentar reprezentativ pentru moda anilor 2000, marcată de treningurile Juicy Couture. Este singurul obiect care m-a însoțit din adolescență până astăzi.
JS: Cum a fost prima zi în redacția ELLE și cum ai descrie parcursul tău de-a lungul anilor?
Mă simțeam ca într-un vis!
Îmi amintesc perfect prima zi în redacția ELLE. Nu puteam să realizez cum am reușit să ajung în contextul acela. Neavând pe nimeni apropiat în domeniu, eram ferm convinsă că îmi va fi imposibil să reușesc să profesez în industria modei.
De-a lungul anilor, am tratat cu seriozitate și dedicare această șansă. Mi-am dorit în permanență să mă autodepășesc și să îmi îmbogățesc cunoștințele, pentru a avea cât mai multe referințe.
JS: Există un moment specific acelei perioade pe care ai alege să îl retrăiești oricând? Crezi că acea experiență te-a ajutat să înțelegi mai bine industria modei?
Atmosfera din redacția acelor ani nu poate fi comparată cu nimic.
Mereu când mă gândesc la perioada mea la ELLE mă cuprinde o nostalgie copleșitoare. Din păcate, în urma pandemiei de COVID-19, toți angajații revistei au ajuns să lucreze de acasă. Am simțit acel moment ca pe o mare pierdere, mai ales pentru tinerii aspiranți care nu mai pot înțelege pe deplin ce înseamnă să lucrezi la o revistă glossy.
Fără îndoială, experiența mea la ELLE m-a ajutat să înțeleg că moda nu se rezumă la o imagine, ci este despre munca în echipă, decizii rapide și perseverență.
JS: Când ți-ai dat seama că domeniul în care activezi este cel potrivit pentru tine?
Când mi-am dat seama că nu mă simt extenuată, deși am multe proiecte și foarte puțin timp liber. Acesta ar fi răspunsul pe scurt.
Mai detaliat, lucram deja de un an și încă nu știam dacă am luat decizia corectă să renunț complet la Drept și să urmez o carieră în modă. Într-o zi am primit un mail de la o profesoară emerită din Helsinki, care îmi spunea că a fost impresionată de lucrarea mea de licență și că ar fi interesată să o transformăm într-un proiect mai amplu, întrucât ea reușise să facă rost de niște fonduri. Era vorba despre o cercetare pe care o făcusem în penitenciarul Colibași. Ea își dorea să extindem studiul în toate penitenciarele din Europa de Est. A fost prima și singura dată când m-am îndoit de decizia pe care o luasem cu privire la cariera mea.
Două ore mai târziu, Domnica Mărgescu, director de modă al revistei ELLE, mi-a trimis un mesaj prin care m-a anunțat că a decis să publice primul meu editorial de modă în revistă.
Până la acel moment, niciun alt styling assistant nu mai avusese un material publicat în print.
Validarea a venit la momentul oportun, atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea.
JS: Quantum Anomalies, unul dintre proiectele tale apărute în revista Numéro Netherlands, a fost cel care m-a captivat în primă instanță și cel care m-a făcut să îmi doresc să descopăr ce se mai ascunde în lumea ta. Aș vrea să știu ce proiect ai alege să le arăți pentru prima dată celor care nu te cunosc și de ce?
Cred că aș alege chiar primul meu editorial publicat în ELLE, cel despre care ți-am vorbit mai sus. Este un material alb-negru, realizat alături de fotograful Ovidiu Oltean și de modelul Andreea Nenețu.
Cred că este un material timeless.
Poate este o alegere subiectivă, având o încărcătură emoțională importantă pentru mine, dar în pofida stângăciilor oricărui început, m-a ajutat să-mi conturez o anumită estetică.
JS: Care este semnătura ta stilistică după care ți-ar plăcea să fii recunoscută?
Cred că ceea ce definește cel mai bine stilul meu este acest amestec între ironie, senzualitate și vulnerabilitate.
Mă dedic 100% editorialelor la care lucrez și, chiar dacă ar suna a clișeu, las o bucățică din mine în fiecare imagine. O estetică ce pare jucăușă la prima vedere, dar care ascunde o tensiune care te poate măcina.
Mă concentrez îndeosebi pe estetica vizuală, dar îmi doresc ca imaginile mele să transmită și un mesaj. Ca să nu mă feresc de răspunsul direct: cel mai mult mă regăsesc în estetica punk.
JS: Există un moment din istorie sau o figură iconică spre care te-ai îndrepta, atunci când vine vorba de o adevărată revoluție stilistică?
Cred că una dintre persoanele care au revoluționat industria modei și a revistelor de profil a fost Franca Sozzani.
Nu s-a ferit să abordeze teme precum violența domestică, abuzul de substanțe, poluarea etc. Abordarea ei a fost fără precedent, într-o lume în care toate revistele prezentau „hăinuțe”. De alt fel, la început, materialele ei au fost criticate, tocmai pentru că revistele de modă fugeau de aceste realități, preferând să cosmetizeze și să romanțeze realitatea.
JS: Cu ce personalitate arhicunoscută, din trecut, consideri că ai fi putut rezona pe plan stilistic? Ți-ar fi plăcut să afli ceva anume de la aceasta?
Multe dintre marile personalități din istoria modei sunt destul de controversate și nu știu dacă aș fi rezonat cu ele pe deplin. Mă refer aici la Coco Chanel și la colaboraționismul cu ocupantul nazist, la antisemismul familiei Dior și lista poate continua.
Cred că mi-aș fi dorit să fiu o vrăbiuță la pervazul lui Cristobal Balenciaga, să îi urmăresc procesul creativ și să văd cu ce începe.
JS: Aș vrea să ne vorbești puțin despre stilul tău personal. Cum ai ajuns să ți-l definești?
Am înțeles cu timpul că arăți cel mai bine atunci când ești relaxat.
Personalitatea mea are valențe multiple, iar mie îmi place să mă exprim în funcție de starea mea.
Spre exemplu, de când am aflat că voi deveni mamă, am început să abordez look-uri mai feminine.
Mi-am lăsat părul lung, chestiune pe care Madalicious de acum trei ani, cea cu bob scurt, galben neon, ar fi considerat-o complet uncool.
Mă distrez și experimentez continuu cu stilul meu, așa cum un bucătar trebuie să guste mâncarea înainte de a o servi clientului.
JS: În ultimul timp, am încercat să fiu mult mai atentă la oamenii autentici, la cei care știu să ne pună față în față cu realitatea chiar și atunci când nu suntem pregătiți să îi facem față. Și am observat că, la momentul actual, ne lovim neîncetat de presiunea unor trenduri. Cum crezi că ne putem folosi de haine pentru a exprima mai mult decât un simplu nume de brand?
Moda a fost întotdeauna oglinda societății și s-a adaptat mereu nevoilor acesteia. Când bărbații au plecat la război, femeile au îmbrăcat pantaloni. Când totul devenise prea colorat și strălucitor, au apărut metaliștii îmbrăcați în negru. Când social media a luat amploare, mase mari de oameni au avut access la brand-uri la care nici nu visau cu câteva decenii în urmă.
Acest lucru a alimentat nevoia de asociere cu un anumit brand, pur și simplu ca formă de strategie compensativă. Fără doar și poate că hainele rămân o puternică formă de exprimare. Unii aleg anumite brand-uri pentru a-și dovedi potența finaciară. Alții aleg alte brand-uri, (poate la aceeași categorie de preț) pentru că preferă materialele naturale, procedeele chimice care poluează mai puțin și neexploatarea forței de muncă.
Într-o lume in care Anna Wintour se dă jos din aceeași mașină cu soția lui Jeff Bezoz, rămâne de văzut pe care dintre cele două categorii o va reține istoria.
Credit foto imagine reprezentativă și imagini din articol: arhiva personală
Comments are closed.