Imaginați-vă decorurile cărților lui Asimov. Ba nu! Imaginați-vă mai degrabă un vagon de metrou plin cu adolescenți care vorbesc la telefon cu iubitele.
Așa am cunoscut-o pe Marta Mattioli la RAD în 2025. Agitată, zâmbitoare și care umple camera cu prezența ei. Arta ei o cunosc tot din 2025, o inimă care curge, nu se scurge, trupuri în cea mai crudă formă a cuvântului. Iar astăzi vă fac cunoștință cu Marta Mattioli și sculpturile sale fascinante, pentru a o cunoaște și mai multă lume.
JS: Încep cu un citat care, după mine, cred că rezumă perfect discursul sculpturilor tale: As I scroll through my emotions I pray for wifi and I want you to be my internet lover always present online. Ce te-a determinat să discuți despre impactul din social media asupra relațiilor interpersonale?
MM: Lucrarea aceea are cam patru ani și vorbește despre felul în care emoțiile noastre sunt influențate de social media. A fost atât o modalitate de a mă înțelege pe mine, dar și pe cei din jurul meu. Când rețelele sociale au luat amploare eram la începutul liceului, iar de-a lungul anilor impactul lor a crescut din ce în ce mai mult și cred că am început cu toții să fim mai conștienți de asta. Pentru mine aceste platforme au ajuns să ne medieze nu doar comunicarea, dar și trăirile.
JS: Care sunt valorile pe care un artist postmodernist trebuie să le aibă pentru a avea succes?
MM: Nu sunt în măsura să afirm care sunt aceste valori, cred că în scena contemporană totul a devenit mult mai eclectic în comparație cu modernismul, ca exemplu, și nu există o formulă anume pentru succes.
„Pentru mine este esențială conexiunea cu practica în sine, indiferent de context.”
JS: Cât de versatile sunt sculpturile tale? În sensul în care le-am văzut puse în tot felul de expoziții cu tot felul de teme, precum: Why we should all be feminists?
MM: Sunt versatile în măsura în care și lucrurile care mă inspiră pot fi înțelese din mai multe perspective.
Nu sunt explicite, ci țin mai degrabă de experiența umană, oricât de complexă ar fi. Mă interesează felul în care perspectiva noastră asupra corporalității este într-o continuă schimbare și pare să devină din ce în ce mai fragmentată.
JS: Inima ta curge sau e în lanțuri?
MM: Curge, dar și starea mea e de așa natură. Este foarte fluid totul.
JS: Deci inima care curge nu e neapărat decadentă?
MM: Nu este despre decadență, cât este despre fragilitate.
JS: Și la fel și lanțurile?
MM: Sigur, ele creează un contrast în raport cu materialitatea sculpturilor: sunt din bronz, un material foarte solid, cu o încărcătură istorică în care intrăm inevitabil în dialog. Ceea ce mă interesează este să îi găsesc forme noi, ancorate în experiența umană, ca o cale de a reda vulnerabilitatea și efemeritatea vieții într-un material care, uneori, pare etern.
JS: Care crezi că este cea mai importantă perspectivă spre viitor pe care omenirea nu o ia în considerare?
MM: Suntem într-un punct foarte haotic și părem condiționați să trăim într-o stare constantă de catastrofă, de la interacțiuni interpersonale zilnice, până la conflicte globale. Mi-am adus aminte de unul dintre citatele mele preferate de la Asimov: „Cel mai trist aspect al vieții de astăzi este că știința acumulează cunoaștere mai rapid decât societatea acumulează înțelepciune.” Citatul a fost inclus într-una dintre cărțile sale în 1988, dar cred că este cu atât mai relevant astăzi.
JS: Cât de uman este un om care trăiește chronically online?
MM: Este uman, chiar dacă, desigur, există foarte multe lucruri pe care încă nu le înțelegem despre problemele generate de mediul online.
În final, vă las cu întrebarea Martei care m-a frapat: Tu cât de uman crezi ca este un om care trăiește chronically online?
copertă și imagini articol: arhivă personală artist
Comments are closed.