În viață, există mai multe intersecții. Mai întâi, te întâlnești cu arta. O privești, o interpretezi, îi admiri multiplele forme și reprezentări. Apoi cunoști muzica și nuanțele sale. O asculți, o sorbi, o fredonezi frenetic, fără să îți dai seama. Mai târziu, înaintând în viață, descoperi poezia și te îndrăgostești. De formele sale, de ingambamentul și libertatea cu care se construiește. Pentru că melodioase, emoționante, pasionale și sincere, versurile îți pătrund ființa, se revarsă în suflet și vindecă răni adânci.
Un poet al sufletului…
Pe Nichita Stănescu l-am cunoscut în ultimul an de liceu. L-am întâlnit într-o perioadă în care te confrunți cu teama de necunoscut și frici lăuntrice, când te maturizezi și începi să chestionezi existența. E o vreme când te (re)descoperi și îți lepezi pieile pârjolite, îndepărtezi carcasele ofilite și te scufunzi în spirit. Într-un astfel de punct al vieții, vulnerabilitatea caută răspunsuri în natură, științe și artă. Iar Nichita le șlefuiește pe rând, le mângâie părintește, le poleiește cu grijă și le oferă noi înțelesuri. Prin cuvinte lichefiate, prin harul meșteșugăresc cu care este înzestrat, poetul topește esența în emoție și o scrijelește pe hârtie, transformând-o în eternitate.
Când i-am citit poemele, și mai ales cele „11 Elegii”, ceva s-a schimbat în mintea mea, mai multe diguri s-au spart în sufletul meu și am simțit că inund lumea. Poezia lui Nichita mi s-a părut atunci o imensă descoperire, aproape în sens geografic, ca atunci când navigatorii descopereau Lumea Nouă.
Matei Vișniec
…sau suflet de poet
Reprezentant de seamă al neomodernismului, el destramă țesătura liricii rudimentare și spulberă praful proletcultismului dominant în scriitura socialistă. Prin spiritul său inovator, deschide orizonturi fertile pentru mai multe mutații estetice. Își asumă mai multe misiuni, pe care le onorează una câte una: intelectualizează poezia, abstractizează concretul și explorează profunzimile multiple ale existenței. Într-un final, rafinează sensurile poetice cu o eleganță distinctă, transformând limbajul într-un joc subtil al ideilor și emoțiilor.
La Nichita însă, poate că cel mai mult admir chiar ambiguitatea lexicului cu care jonglează. Stilul său ludic de a alătura cuvinte disjuncte într-un puzzle poetic, ironia fină pe care o presară peste versuri, sugerând caracterul excepțional al celui care are curajul de a forța granițele emoției, de a nega anumite tradiții ori de a fora în negura existenței sensurilor, toate aceste calități artistice ale poetului mă înconjoară și mă fascinează profund.
Într-un univers alcătuit din corpuri geometrice și elementele ale naturii, unelte meșteșugărești și siluete cosmice, publicul spectator al unui performance pasional soarbe dragostea pe care Nichita le-o poartă, mai întâi de toate, cuvintelor. Și cu fiecare volum ținut în brațe, cu fiecare citire și filă lăsată în urmă, Nichita trece ață prin ac și coase, și vindecă, și bandajează un alt suflet de poet. Și un altul, și un altul.
O geometrie a tandreței: Lecția cubului înscris în cerc
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!
Lecția despre cub, Nichita Stănescu
Nichita Stănescu este sculptor, confecționer și colecționar deopotrivă, tâmplar și meșteșugar pasional. Cioplește mai întâi o bucată de material, pe care o modelează împreunându-și palmele precum un olar. Își șterge sudoarea cu mâinile pătate de zgură, apoi străbate lutul cu stiloul și pictează cuvinte, brăzdându-l pe acordurile tribulației lăuntrice. În fabrica poetică, dezasamblează pereții corpului geometric și îi îndepărtează, deretică muchiile și le vopsește cu propriul înțeles. La finalul actului meșteșugăresc, își îmbrățișează colțul de artă și zâmbește mulțumit.
Lecțiile oferite de Nichita Stănescu se conturează ca o poezie-reflecție asupra actului de creație, precum și asupra relației subtile dintre realitate și expresia poetică. El îi întrebuințează cubului accepțiuni simbolice (cubul – reprezentant al perfecțiunii), sugerând procesul meticulos de modelare a ideilor în artă. Poliedrul devine astfel o metaforă a creației poetice: deși pare un obiect rigid și geometric, el poate fi transformat, reinterpretat și redescoperit prin diferite unghiuri de percepție.
Nichita subliniază că poezia nu este o simplă reproducere a realității, ci, mai degrabă, o reinventare a acesteia, un joc rafinat între imaginație și concret. El îndeamnă cititorul să destrame aparențele, să privească dincolo de suprafață și să extragă esența profundă a ideilor. Căci poezia sa este o țesătură densă de semnificații, un labirint al creativității și al revelației, unde sensurile se întrețes și se metamorfozează continuu.
Doru’ meu iubit
Spunea Iuliana Dichis în O poveste de dragoste fără sfârșit că „Dora și Nichita sunt o poveste de dragoste fără sfârșit căci se continuă în fiecare dintre noi, în fiecare poem scris, în zbor, în fiecare lecție despre cub, într-un cuvânt uitat pe buza de jos. Dora și Nichita sunt două stele care s-au oprit pe pământ în căutarea cerului”.
E drept, Nichita a iubit să iubească. Atât prin scris, cât și prin gesturi tandre, el era deseori un romantic incurabil, o ființă vie care se înfrupta din bucuriile unei vieți „dumnezeiesc de frumoase”. El a iubit cuvântul și limba din care se trage, căci „a vorbi despre limba română este ca o duminică”, iară cuvintele sunt „umbra de aur în conştiinţă a materiei”. Doar corpul cuvântului trăiește în prezent, în timp ce capetele sale se răsfrâng în trecut. Atâtea consoane, atâtea vocale, atâtea construcții lexicale cu care se poate juca, pe care le poate orândui după bunul plac.
El a iubit versurile și poezia care (se) vindecă, căci niciodată nu a crezut că există poeți, ci mai degrabă pură poezie. Și a avut grijă ca, cu fiecare poezie scrisă, cititorul lui să se (re)descopere. Pentru că poezia lui nu a fost niciodată despre însuși Poetul, ci despre privitorul artei sale.
Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Ars poetica, Nichita Stănescu
Există un amestec ciudat de forțe în ființa lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică față de real.
Eugen Simion
El a iubit sufletul de femeie și umărul fin pe care își apleacă capul greoi. El a iubit buzele cărnoase și ochii umezi, părul mătăsos și mângâierea caldă care alunecă pe piept în miez de noapte. Se bucura de „o întâmplare a ființei”, un amestec de culori, de percepții senzoriale, un vuiet de stimuli și o beatitudine crescândă: „Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi tâmpla de stele”. De altfel, el a iubit să scrie din dragoste, dictându-i nouă din cele unsprezece elegii soției sale, Gabriela Melinescu, într-o cameră anostă de la periferia orașului.
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.
Cântec, Nichita Stănescu
El a iubit viciul și a iubit oamenii din jur. A trăit viciul nu doar ca pe o simplă plăcere trecătoare, ci ca pe o parte inseparabilă a ființei sale, o formă de libertate asumată fără regrete. Nu s-a ferit niciodată de excese, găsind în ele nu doar alinare, ci și un mod de a sfida timpul, de a trăi intens, fără jumătăți de măsură. El a iubit ființa și i s-a dedicat, și s-a înconjurat de minți și suflete faine în odăile din Amzei, căutând în fiecare poveste o oglindire, un înțeles al propriei sale existențe. Și l-a găsit, într-un final.
Și adunând atâtea și atâtea iubiri, ajung să cred că Nichita și-a iubit viața. Și-a iubit-o din plin, atât cât a fost ea, așa cum a înțeles-o el – „o scurtă absență între două inexistențe”.
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…
Poem, Nichita Stănescu
Un poème humain
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare.
Atât.
Lecția despre cerc, Nichita Stănescu
Nichita nu a dus o viață foarte lungă. Mă gândesc că poate nici nu și-a propus. A trăit, în schimb, mulți zori de zi și multe alte seri sub clar de lună, fiind. Și a scris mult și bine, și pare că s-a bucurat, și s-a fericit și a fericit mulți oameni deopotrivă. La urma urmei, Nichita a trăit o viață prin poezie și a sfârșit o poezie. Se împlinesc patruzeci și doi de ani de la moartea sa, iar Nichita rămâne în suflet și în cerneală așa cum și-a așternut: o poezie (pulsândă) de om.
Sau cum ar spune Oana Pellea, Nichita e singurul om căruia i-am văzut aripile. În jurul lui se aşeza lumina.
Sursa foto copertă: aplauzepentrupoet.thecultureclub.ro
Comments are closed.