Tocmai am citit un articol care vorbește despre cum Raphaël Glucksmann, un politician francez, a cerut într-o declarație Statuia Libertății înapoi. „Dați-ne Statuia Libertății înapoi, v-am făcut-o cadou, dar aparent o urâți […] I-ar fi mai bine statuii acasă.”
Acest citat din declarația lui Glucksmann se potrivește perfect cu una dintre primele scene ale filmului The Brutalist. Gala premiilor Oscar mi-a confirmat dezinteresul general pentru ceea ce se întâmplă. Iar acest film l-am vizionat la recomandarea colegei și prietenei mele Alexandra.
Trei ore de comentariu social, alegorii subtile la stereotipurile evreiești și, cel mai important, o reprezentare perfectă a ceea ce pot numi falsul visului american. Această utopie generalizată, care face orice tânăr care îndrăznește să viseze să simtă o emoție nefirească. Filmul începe extrem de simplu, cu o scenă care pe mine m-a lăsat cu gura căscată. Statuia Libertății care apare în cadru cu susul în jos, apoi este privită lateral, cu torța îndreptată spre colțul din dreapta jos. Nu e nevoie să fii expert în cinematografie ca să observi aluzia.
„Filmul începe extrem de simplu, cu o scenă care pe mine m-a lăsat cu gura căscată.”
Nu se vorbește doar despre decăderea visului american, el în sine este o expresie a brutalismului, un curent artistic care cumulează mai multe principii: de la stilul de viață, valori, estetică, oameni, suflete. Prima parte a filmului se numește The Enigma of Arrival, care este inspirată de cartea cu același nume a lui V.P. Naipul despre cum se simte să emigrezi într-o țară nouă. Antiteza dintre așteptări și realitate este tema centrala a acestei părți a filmului.
Ceea ce mi se pare admirabil la acest film este felul în care se menține intactă mândria originii și valorilor lui Toth în ciuda nesiguranțelor cu care se confruntă în acest nou climat social.
Din punct de vedere cinematografic, filmul prezintă perfect brutalismul. Acest curent radicalist, care a propus o negare totală a clasicismului conservator venind în față cu ideea de a combina minimalismul și maximalismul se regăsește în cadrele lungi cu tăieturi bruște, trecerea de la o scenă la alta fiind foarte rapidă, cumva imitând brutalismul prin aspectul neșlefuit.
Filmul nu este despre Laszlo Toth, ci mai degrabă despre toți artiștii brutaliști care s-au confruntat cu tachinări din partea lumii conservatoare în legătură cu avangardismul acestui curent. Din punct de vedere sociologic, are o explicație logică – după cel de-al Doilea Război Mondial a fost nevoie de construirea în masă de case și apartamente, curentul oferind utilitate și prețuri foarte mici de producție în comparație cu arhitectura clasică.
„Filmul nu este despre Laszlo Toth, ci mai degrabă despre toți artiștii brutaliști care s-au confruntat cu tachinări din partea lumii conservatoare în legătură cu avangardismul acestui curent…”
De asemenea, această capodoperă vorbește într-un mod extrem de uman și pământesc, lucru care îl face foarte accesibil pentru un număr larg de privitori și arată, de fapt, suferința unui artist. Spre deosebire de alte filme care țin să prezinte arta ca suferință, aceasta nu-și are mereu originea în suferința unui artist individual, ci mai degrabă în dezamăgirile și suferința pe care un popor le îndură… sau nu.
Pentru mine reprezintă un reper, un semnal de alarmă tras asupra a ceea ce înseamnă capitalismul și cum poate să ducă într-un monopol alimentat de avariție.
sursă copertă: vogue.com
Comments are closed.