De multe ori mi s-a confirmat că o descoperire, oricât de mică, poate aduce schimbări mari la momentul potrivit. Așa a fost și în cazul meu când am dat întâmplător pe Instagram de Andra Mureșan.
După ce am trecut de prima impresie, aceea că este o tipă cu un stil ușor diferit, am descoperit că Andra este jurnalistă și că nu se ferește deloc de subiecte care sunt adesea băgate sub preș sau prea incomode pentru alții.
Sper ca această discuție pe care am avut ocazia să o am cu Andra despre jurnalism, scris, modă și, nu în ultimul rând, despre femei, să trezească în voi măcar un strop de inspirație și energie, așa cum a trezit și în mine.
JS: Cum ai realizat că jurnalismul este ceea ce vrei să faci? A fost un moment anume care te-a convins?
E amuzant. Mi-am dat seama că, până acum, nu m-am gândit niciodată prea mult la asta. Am fost sigură toată viața că voi ajunge procuroare, așa că jurnalismul clar n-a fost pe vreun bingo card al vieții mele. Doar că, după multe încercări și multe nereușite cu dreptul, am devenit tot mai convinsă că vreau să încerc.
La momentul ăla, mă gândeam că vreau să fiu jurnalistă de modă – nu cred că știam prea bine ce înseamnă, știam doar că-mi plac hainele. După ce-am aplicat la Facultatea de Jurnalism, în primele două săptămâni am urlat prin casă de fericire, pentru că, în sfârșit, găsisem ceva ce-mi plăcea cu adevărat.
Momentul în care mi-am zis „da, asta vreau să fac” a fost la un curs de „fake news”, când verificam niște afirmații ale politicienilor. Nu știu exact ce m-a făcut să mă opresc și să îmi dau seama, dar a fost fix ca în poveștile cheesy din comediile romantice.
JS: Ai obținut două premii și o bursă la gala „Superscrieri #13”. Ce a însemnat acest lucru pentru tine, profesional și personal?
Mi-am dorit atât de mult să fiu nominalizată la Superscrieri și cred că am trecut prea repede peste reușita aia. Încă port cu mine vorbele cuiva drag, care îmi repeta mereu să mă bucur de ce realizez la momentul potrivit, pentru că el nu o făcea niciodată și ajungea să regrete. Mi-am promis că voi face asta, dar mereu uit.
Jurnaliștii par să vină cu niște setări din fabrică: cinism, curiozitate, un strop de aroganță și, paradoxal, mult sindrom al impostorului. Nu cred că am cunoscut vreun jurnalist care să nu se lupte cu el, nici măcar cei care au câștigat un Pulitzer. Așa că, după ce am câștigat, prima mea reacție a fost: „Ok, ce urmează? Cum demonstrez că merit asta?”
M-am calmat abia după vreo lună, când un coleg mai experimentat mi-a spus la o bere că, dacă vreau să rămân în meserie până la pensie, n-ar trebui să-mi consum toată energia în primii trei ani. Așa că acum o iau mai încet. Superscrieri m-a ajutat să pun frâne și să nu mă mai grăbesc.
Nu fac jurnalism ca să schimb lumea peste noapte — poate nici nu voi reuși vreodată să schimb sau să dărâm guverne. Dar dacă reușesc să ajung la doi cititori care altfel nu s-ar fi interesat niciodată de subiectul ăla, e suficient.
JS: Articolul tău premiat la „Superscrieri” a fost „Femei care au omorât pentru viața lor”. Cum a fost documentarea acestui subiect? A fost vreun moment în care te-ai simțit copleșită?
Cred că rămâne unul dintre subiectele în care am intrat cel mai tare cu documentarea. Am citit tot ce se putea, am încercat să-l înțeleg din toate perspectivele și, într-un fel, am reușit să mă mulțumesc pe mine, ceea ce e mereu cel mai greu. Încă îmi pare rău că eram la început și mai aveam de învățat despre relația cu victimele violenței domestice. Acum aș schimba unele lucruri, dar încerc să le refac din mers.
M-am simțit copleșită de multe ori, dar cred că s-a văzut mai tare la următoarele subiecte, când eram pe pilot automat. Voiam doar să public bombă după bombă, fără să conteze cum mă simt. Câteva luni mai târziu, am documentat povestea unei femei care și-a negat sarcina și și-a omorât copilul. Atunci s-a simțit oboseala și cât de mult ar fi trebuit să iau pauze între astfel de subiecte grele emoțional.
Trauma supraviețuitoarelor ajunsese și la mine, dar am realizat asta abia când Ana Maria Ciobanu m-a întrebat dacă sunt bine, iar eu nu înțelegeam de ce.
Subiectele astea rămân cu tine mult timp și e important să le faci la momentul potrivit.
Dacă le iei mai devreme, nu-i o problemă, atâta timp cât ai oameni lângă tine care știu să te adune când e nevoie. Eu am avut norocul ăsta și, oricât de dezbinată ar fi breasla jurnaliștilor, încă face minuni când se adună.
JS: Cât de important este pentru tine să dai voce femeilor prin articolele tale?
Până la urmă, asta e cel mai important. Dacă acum doi ani simțeam că trebuie să se întâmple orice ar fi, acum cred că e mai bine când sursele vin la tine pentru că sunt pregătite sau când, dacă le abordezi tu, totul se întâmplă treptat, pe o perioadă mai lungă.
Problema e ritmul alert, chiar și în redacțiile independente, unde nu se publică la fel de mult ca în mainstream media, dar tot e mult. Pentru subiectele delicate ai nevoie de timp și de mai multe discuții cu sursele.
Anul trecut am documentat un articol despre un profesor care a hărțuit studente. A fost prima dată când am reușit să fiu cu adevărat aproape de surse, așa cum îmi doresc. De multe ori, presiunea timpului m-a forțat să mă grăbesc,
Jurnalismul m-a învățat că, pentru un subiect sensibil, mai bine aștepți un an decât să te grăbești.
JS: Cum îți alegi subiectele? E mai mult o chestiune de instinct sau de cercetare aprofundată?
Nici nu știu… Tot spun asta destul de des. Am fost blestemată cu prea multe idei și prea puțin timp. Dar cred că inspirația asta s-a clădit în timp. Urmăresc multe lucruri și, de când mă știu, pun prea multe întrebări, acum fac asta cu tot ce văd.
Uneori era obositor, nu puteam să mă uit la un video-eseu pe YouTube fără să mă gândesc că aș putea scrie ceva pornind de acolo. Încă am gândurile astea, dar încerc să le temperez și îmi spun că nu trebuie să transform orice interes într-un subiect (mai pasez idei și colegilor).
Totuși, mă uit mult la ce se scrie prin alte părți și așa cred că mi-am rafinat și instinctul ăla pentru subiecte. Mă gândesc mereu la ce aș citi eu, indiferent de subiect.
Dacă e scris într-un mod inedit sau dacă e o abordare nouă, voi citi chiar daca e cel mai plictisitor subiect de care am auzit în viața asta.
JS: Care sunt sursele tale de inspirație în modă? Ai vreun fashion icon preferat?
Mă inspir foarte mult de la persoane pe care le văd pe stradă, în baruri, interacțiuni de zi cu zi. Am câteva cunoștințe cu un stil extraordinar și mereu iau câte ceva de la ele: perechea de ciorapi bleu cu kitten heels, scoici purtate pe post de cercei, cizme cu trei mărimi mai mari dacă totuși ți se potrivesc sufletește.
Cred că cea mai mare inspirație sunt femeile din jurul meu, pentru că toate sunt superbe.
Pe lângă asta, am și câteva fashion icons. O să fiu fata aia enervantă, dar una dintre ele este clar Carrie Bradshaw. M-am uitat la serial de când eram în generală, cu maică-mea. Îmi plac însă și alte stiluri: uneori mă inspiră minimalismul anilor ‘90 al lui Kate Moss, alteori editoriale cu Chloë Sevigny și sper să am cândva măcar o fărâmă din stilul ei.
Cel mai des zilele astea mă inspiră Madison Wild, o tipă pe care o urmăresc pe TikTok și pe Instagram și care-mi place foarte mult pentru că reușește să facă totul să pară super fun, iar pentru mine hainele sunt fix asta.
Mă trezesc uneori că e miezul nopții, iar eu fac outfituri, pe marginea patului.
Sincer, mă relaxează foarte tare și, pentru o persoană care nu are deloc încredere în ea, mă ajută să mă descopăr și să nu mă mai simt prost cu cine sunt.
JS: Dacă ar fi să îți descrii stilul într-un cuvânt sau într-o frază, care ar fi acela/aceea și de ce?
Sincer, cred că nu voi ști niciodată cum să răspund la întrebarea asta. Mă sperie definițiile prea clare ale stilurilor. Îmi plac hainele, dar nu atât de mult pe cât pare pe social media – nu sunt obsedată de branduri și nu urmăresc fiecare colecție. Prefer piesele puțin diferite, cu aer de recuzită, ușor teatrale sau chiar comic uneori.
JS: Având în vedere că ne aflăm într-o eră a trendurilor care se schimbă constant, mai ales pe social media, cum reușești să îți păstrezi stilul personal? Ai avut vreodată un moment în care ai simțit că te-ai pierdut încercând să le urmezi?
Oh, cu siguranță! Cred că majoritatea dintre noi simțim asta. Suntem cu toții prinși într-o cameră de ecou, cu nișa noastră și cu un tip de informație care ne bombardează zilnic.
Țin minte că, atunci când mi-am descărcat TikTok-ul, aveam 23 de ani și încă din primele săptămâni m-am simțit puțin pierdută. Deodată, simțeam că nu am un stil, deși toată viața mea știusem exact ce înseamnă hainele pentru mine. Problema era că toată lumea de pe TikTok avea o estetică clară și rămânea în zona aia. Abia mai târziu am realizat că, de fapt, asta e lipsa stilului personal.
E imposibil să ai o singură estetică; normal e să te îmbraci în diverse feluri, mai ales când îți plac hainele și aduni o mulțime de piese variate.
Recunosc că mă ghidez și după trenduri, pentru că unele chiar îmi plac. De exemplu, bulinele par să fie un micro-trend acum. Eu vânez un trench negru cu buline albe de patru ani, pentru că maică-mea avea unul pe care îl purtam eu în generală. N-aș zice că e micro-trend, doar că TikTok face lucrurile să pară mai obositoare decât erau înainte. Trendurile s-au schimbat și înainte, doar că durau mai mult.
Ce e important în goana asta după trenduri e să-ți dai seama ce ți se potrivește. Nu trebuie să cumperi tot ce e trending, dar dacă vrei o pereche de ciorapi cu buline, e ok. Poți să-i porți și după ce nu mai sunt virali. Asta trebuie să ne amintim.
Cred că e important să ai și alte surse de inspirație, nu doar TikTok sau Pinterest. Mie îmi place să răsfoiesc reviste vechi (mai ales de modă), să mă uit la oameni pe stradă, la poze vechi de pe runway sau la filme. Te ajută să înțelegi ce-ți place cu adevărat și ce ai vrea să cumperi.
Dacă vrei să comanzi ceva, așteaptă 15-20 de minute. Dacă după aia încă îl vrei, perfect. Dacă nu, probabil voiai doar să umpli un gol. Uneori, e bine să aștepți chiar până a doua zi (am testat).
JS: Poze în oglindă sau selfie-uri?
Cu siguranță, poze în oglindă. Funny story: maică-mea m-a sunat să-mi spună să renunț la ele și să revin la stilul din 2020, când foloseam aparatul pe timer și eram foarte aranjată. Îmi plăcea, dar puneam prea multă presiune pe mine și pe feed-ul de Instagram.
Acum mă simt mai aproape de cine sunt eu în viața de zi cu zi și nu mă mai preocupă la fel de mult cum mă prezint în fața oamenilor, chiar dacă oricât încerc încă nu pot fi 100% eu pe social media.
Sursă foto copertă: arhiva personală Andra Mureșan
Comments are closed.