Ne jucăm cu sentimente, cu frici, cu voci, cu oameni, cu gânduri, cu tot felul de reflecții care ne-ar putea contura o imagine mai plăcută a ceea ce ni se întâmplă în viața de zi cu zi. Indirect, ne-am putea gândi că ne jucăm, din când în când și cu noi înșine, nu?
Aș vrea să vă spun că ceea ce am descoperit până acum în câteva dintre lucrările Iuliei Verzan a fost departe de gândul unei atracții de moment, fugare, care să îmi scape din minte imediat ce aș descoperi un alt joc fără reguli, la fel de dinamic ca al ei. O parte din ele au rămas cu mine, atât la propriu, cât și la figurat, pentru că încă le păstrez pe birou și nu mă îndur să le mișc din locul în care le văd mereu. Dar au plecat și către persoane dragi mie, cu care sper să mă joc în continuare ani la rândul.
Îmi doresc ca discuția mea cu Iulia să vă servească drept crochiu al esenței ei. A absolvit Universitatea Națională de Arte din București, dar ar fi oare de ajuns să v-o prezint doar ca pe un căutător care explorează ambiguitatea simțurilor noastre? Ei bine, nu. Ar fi insuficient – dar vom avea ocazia să descoperim o ilustratoare prin micile ei plăceri, nostalgii și obiceiuri pe care le-a împărtășit cu noi.
Și pentru că am început deja cu întrebările, ar trebui să continuăm acum cu cele la care pot primi, în mod cert, un răspuns.
JS: Joaca e atât de prezentă în ceea ce creezi. Mai există și o altă formă de joc pe care o preferi în afara ilustrației?
Cred că lucrurile nu ar trebui luate atât de în serios pe cât obișnuim (eu inclusiv) și că e bine să te lași să fii copilăros în emoții, să simți prea mult, prea intens și prea sincer. Îmi place că mă joc în tot ceea ce fac, asta este o trăsătură pe care atunci când creștem mari o cam pierdem. Așa că, în mod copilăros, orice activitate care mă face să mă pierd în ea și să văd lumea cu alți ochi devine ca un joc pentru mine. Spre exemplu un film, o călătorie, o ieșire în natură sau ceva ce citesc.
JS: Aș vrea să vorbim mai mult despre Jurnalul tău, însă înainte, ne poți spune ce anume te-a făcut să creezi? A fost cineva sau ceva care a declanșat această dorință?
Nu îmi amintesc un moment al vieții mele când eu nu am creat.
De mică mi-a plăcut cel mai mult să desenez.
Desenam toată ziua, peste tot, până și pe peretele bucătăriei (scuze, mama). Întotdeauna mi-a plăcut să fac ceva palpabil, ceva ce poate fi ținut în mână. De atunci tot asta am făcut: desenez, pictez, ador să cos la mașină, să fac haine, să tricotez, să brodez, orice de genul.
JS: Așa cum am menționat anterior, mi-ar plăcea să ne faci un mic tur sentimental al lucrării tale, cea selectată pentru Diploma Show în 2024.
Am simțit de toate. Tristețe, anxietate, bucurie, nostalgie, melancolie, dragoste, m-am simțit neîncrezătoare, mândră, epuizată, entuziasmată, au fost momente în care am vrut să șterg tot ce am lucrat și să o iau de la capăt, sau momente când am avut multe de spus și am lucrat prea mult.
A fost un proces lung, de doi ani.
Deci din punct de vedere al sentimentelor, pot spune că le-am simțit pe toate. Procesul a fost unul foarte mixt: când haotic, când liniștit, când intens. Iar acum când mă uit la lucrare, toate senzațiile se întorc, încă simt totul din carte, și nu doar fiindcă au trecut doar opt luni de când am terminat lucrarea, ci și fiindcă este foarte sinceră, totul a venit de la mine (și nu mă refer la farfuriile de acasă, cele albe cu model albastru).
JS: Care sunt trei dintre ilustrațiile tale de suflet din Jurnalul Culinar?
Croasant dulce, despre momentul când începi să te îndrăgostești, Sarmalele bune ale lui Buni, despre gustul de acasă ce nu poate fi pus ca ingredient într-o rețetă, și căpșuna (Vara a trecut… Pe tine cum de te-am găsit?), despre momentul în care găsești ce cauți atunci când nici nu te aștepți.
JS: Cum a luat naștere ideea acestui Jurnal?
Ce am vrut eu să arăt și să exprim prin Jurnal Culinar este că sentimentele sunt universale și cu toții simțim aceleași lucruri, chiar dacă experiențele noastre diferă. Mâncarea este ceva ce apare zilnic în viața oricui, la fel și sentimentele, nu poți trăi fără cele două. De aceea le-am asociat și a apărut lucrarea despre care vorbim.
Și, ceva mai simplu: mereu mi-a plăcut să desenez prăjituri, și de fapt de acolo a pornit totul.
JS: Dacă ai putea să îți asemeni lucrarea cu un fel de mâncare, ce ai alege?
Ce-mi place întrebarea asta. O tartă cu lămâie. Pentru că este și dulce și acră în același timp. Mi se pare potrivit, nu?
JS: Pentru că în vizualul pe care ni-l oferi e la fel de multă poezie cât și desen, sunt curioasă să știu cu ce începi. Textul sau ilustrațiile?
Depinde. Câteodată am o idee pe care vreau să o transpun în plan vizual și atunci încep de la text, dar de cele mai multe ori, în primul rând apare ilustrația. Însă e greu de răspuns la întrebarea asta, pentru că ele se nasc simultan și conviețuiesc. Nu există una fără cealaltă.
Ca să îți dau un exemplu concret, când lucram la Jurnal Culinar, mă gândeam la ce am mâncat, de exemplu shakshuka, și ce am simțit în timp ce mâncam: Dar e cald și e Ianuarie / Și văd soarele afară și văd soarele în farfurie, și văd soarele înăuntru. Și, da, chiar era Ianuarie, chiar mâncam shakshuka și chiar simțeam soarele peste tot.
JS: Cine e persoana pe care o admiri cel mai mult în domeniul artistic?
Nu am un răspuns clar la întrebarea asta, pentru că îmi schimb mereu inspirațiile.
Admir artiști din toate timpurile, care mă fac să simt ceva real, fie prin culoare, desen sau mesaj, cei care creează din instinct, cărora le place să nu respecte regulile.
Ei pot fi fie artiști din istoria artei, fie artiști contemporani cunoscuți în toată lumea, fie artiști din jurul meu, ilustratori, desenatori, sculptori, artiști în ceramică, în textile, artiști care mă inspiră în orice fel să creez și eu la rândul meu, mai bine și mai mult.
JS: Dar Iulia Verzan? Cine este și cum s-ar descrie în câteva cuvinte?
Nu-mi prea place să vorbesc despre mine, de aceea las lucrările să facă acest lucru. Pun o bucățică din mine în toate ilustrațiile mele. Cred că ele sunt cel mai bun autoportret pe care ți-l pot oferi.
Dar, ca să îți răspund totuși la întrebare, caut mereu sens, conexiune, și echilibru între nostalgie și prezent (cu greu).
JS: Ai câteva recomandări culturale pentru noi? Cărți, filme, artiști sau lucrări preferate?
Am! Desigur. Cartea mea de suflet, a cărei poveste și personaje se găsesc în mine mereu, este Sticletele lui Donna Tartt.
Ca film, pentru un motiv îmi vine în cap Bones and All, al lui Luca Guadagnino, regizor care, în afară de faptul că produce filme extraordinare din punct de vedere vizual – fiecare cadru este gândit la cel mai mic detaliu – reușește să plaseze mereu cele mai intense emoții în prim plan.
Iar o lucrare… o să merg pe ceva clasic – Victoria de la Samothrace și mi se pare amuzant să spun și ceva total opus: Untitled (Perfect Lovers) de Felix Gonzales-Torres.
JS: Cu speranța că nu ești o fire superstițioasă, ne poți dezvălui ce urmează pentru tine în viitorul apropiat? Lucrezi deja la un nou proiect sau ai alte idei pe care ți-ai dori să le vadă și ceilalți într-o bună zi?
Sigur că îmi doresc să îți pot spune care este următorul meu proiect, dar sunt o fire destul de perfecționistă, așa că prefer să împărtășesc când va fi gata.
Nu va lipsi din viitorul meu apropiat (și din cel îndepărtat) ilustrația, textul, palpabilul: mereu mi-a plăcut să creez ceva ce poate fi ținut în mână, un pachet de cărți de joc, o carte ce poate fi răsfoită…
JS: În final, spune-ne unde îți putem găsi și achiziționa lucrările?
Cel mai mult îmi place când particip la târguri de artă. Iubesc interacțiunea cu oamenii, cu alți artiști, cu alți pasionați de artă. Acolo pot pune totul pe masă, la propriu: cărți de joc, printuri de toate mărimile, stickere, lucrări înrămate, cartoline, de toate.
Tot universul meu vizual, e aici, în fața mea și a voastră. În afară de târguri de genul, lucrările mele se găsesc și în Cărturești, OTOTO, magazinul Inspiratio din Brașov și, în curând, își vor găsi casă proprie pe iuliaverzan.com.
Comments are closed.