Mara Chelcioiu trăiește prin artă, jonglând între paginile cărților pe care le scrie și obiectivul camerei foto. Cu cinci manuscrise publicate și sute de poezii scrise, Mara caută mereu propoziția care să dea tonul următorului ei roman. În același timp, prin fotografie surprinde emoții, momente și fragmente de poveste.
Fie că scrie sau fotografiază, Mara documentează lumea din jur cu o sensibilitate aparte. În acest interviu, vorbim despre cum se împletesc scrisul și fotografia, despre tabăra de creație Tu, memorabil, despre călătorii și despre sursele ei de inspirație.
JS: Ai publicat cinci romane (cel mai recent e Vineri e zi de paste) și poezii în antologii și nu numai. Cum îți dai seama că o idee merită să prindă viață?
Funny thing about this—cred că e o chestie de nuanță la mijloc. Până destul de recent, aveam aroganța de a crede că orice idee a mea merită să prindă viață ȘI să fie făcută publică, într-un fel sau altul. Humility was never my strongest point, dar copiii m-au ajutat mult să o exersez.
Cred în continuare că, da, ideile merită să prindă viață, dar e OK și să rămână într-un jurnal sau într-un draft al unui manuscris abandonat. Poate că măcar au folosit ca exercițiu de scris și, datorită lor, următoarea scriere va fi și mai bună.
JS: Ai spus, la un moment dat, că visezi să începi următorul roman cu propoziția perfectă. Ce înseamnă perfect pentru tine când vine vorba de prima frază a unei povești?
„Pentru mine, «perfect» înseamnă să-ți rămână în minte 5 minute, 5 ani sau să-ți apară în subconștient.”
Când? În timpul unei conversații când vezi o pajiște imaculată sau, în mod bizar, când începe Aretha Franklin să cânte într-o patiserie Luca de lângă metrou.
JS: Ai participat la tabăra de creație Tu, memorabil, unde oamenii își încep sau dezvoltă cărțile. Cum te-a influențat această experiență, atât ca scriitoare, cât și ca fotografă?
Tu, memorabil a îmbogățit experiența mea de scriitor, pentru că m-a ajutat să găsesc eliberare și consecvență în structură și mai ales pentru că m-a adus aproape de oameni deosebiți cu povești fantastice, în fața unui pahar de vin sau a unei sobe călduroase, acolo unde ideile se desfășoară ca panglicile de fum.
Iar din perspectiva de fotograf, m-a ajutat să explorez fotografia de documentare a unui proces. Dacă la început participanții erau conștienți de prezența mea, zâmbeau camerei, făceau ce credeau ei că ar trebui să facă, în scurt timp s-au obișnuit să fie fotografiați în timp ce scriu, citesc sau discută, în timp ce pictează și modelează, în timp ce râd în hohote sau plâng.
„Tabăra de creație Tu, Memorabil nu este doar despre scris, ci despre toată magia necesară ca să desfaci dopul creativității și să curgă scrisul, așa cum îi place lui Ciprian (Babiță, fondatorul conceptului și mentorul scriitorilor), să spună.”
JS: Când simți că ai făcut fotografia ideală? Se aplică aceleași criterii și în scris?
Fiecare fotografie în care am pus persoana din fața camerei în cea mai bună lumină e o fotografie ideală. În care i-am surprins vulnerabilitatea sau încrederea. Fotografia pe care o privești și simți ceva privind-o, e o fotografie ideală. Da, se aplică și la scris.
„Dacă simți ceva citind despre un personaj, dacă recunoști părți din tine în el sau dacă-i înțelegi acțiunile, chiar și atunci când nu le aprobi, e un semn bun, e un semn că n-o să lași cartea din mână.”
JS: Cum se împletesc scrisul și fotografia în viața ta creativă? A existat o imagine care te-a inspirat să scrii o poveste sau invers?
Sunt suficient de norocoasă cât să mă fi bucurat de ambele de mică. Prima poveste am scris-o în clasa a cincea și am plâns ascultând aplauzele când am terminat de citit în fața clasei. Nu trebuie să mai spun că, la începutul anilor 2000, aplauzele nu se dădeau doar pentru efort. Poate că dacă s-ar fi aplaudat și pentru efort, acum ar fi mai multe povești în lume.
„Primul aparat de fotografiat l-am primit în clasa a șaptea. Mi l-am dorit foarte mult. A văzut melci după ploaie și flori de cireș, ochi căprui și verzi umbriți de gene dese, păianjeni cu cruce pe pânzele lor cu bijuterii din rouă. Era mai curajos ca mine, așa că m-a făcut să vreau să descopăr mai multe lucruri.”
Dar mai e ceva. Sunt distrasă repede. Nu cred că aș putea doar să fotografiez sau doar să scriu.
Da, unul dintre primele romane pe care l-am publicat, La umbra unui vis, s-a născut dintr-o succesiune de imagini dintr-un vis.
Visez ca într-o zi să am o expoziție de fotografii, însoțite de povestea fiecăreia. Poate să le interpreteze și niște tineri actori, la început de drum. I love this… la început de drum.
JS: Călătoriile sunt o sursă de inspirație pentru tine. Există un loc anume în care ai simțit că trebuie să scrii sau să fotografiezi?
„Călătoriile sunt o sursă de inspirație pentru mine, pentru că îmi deschid mintea.”
În visul meu, cererea de bursă de scris îmi e acceptată și câteva luni voi putea să locuiesc în Dublin și să fac documentare, să scriu un roman care vorbește voalat despre cele mai recente tensiuni sociale.
Dar, în realitatea mea, deschid notițele și îmi scriu gânduri, citate din cărți, descriu meticulos o senzație, scriu în jurnalele copiilor și mai rar în al meu și promit că o să mă reîntorc la ele. Și chiar dacă nu o fac, știu că fiecare cuvânt scris mă ajută ca data viitoare să scriu mai bine, folosind mai puține cuvinte. I am feeding the beast.
JS: Scrii proză scurtă, roman, poezie. Există un gen în care te simți cel mai „acasă”?
Îmi place mult să scriu și să explorez stiluri noi. Îmi place să mă distrez cu scrisul, să-mi dau provocări și teme, să experimentez cu tehnici, în speranța că o să-l îmblânzesc și o să fie mai bun cu mine!
Am scris și piese de teatru și scenarii de scurt metraj, dar manuscrisul mi-e cel mai drag. Nu știu de ce. Pentru că e clar că nu e punctul meu forte. Proza scurtă e, pentru că pot să rămân concentrată.
JS: Ce speri să simtă cititorii tăi atunci când închid ultima pagină a cărților tale?
Vreau să se simtă abandonați lumii în care trăiesc. Așa mă simt eu de fiecare dată după ce termin o carte foarte bună. Mă gândesc: așa, și eu ce fac acum? This is the sign.
JS: Există un citat, o carte sau o experiență care te-a marcat și la care te întorci ori de câte ori ai nevoie de inspirație?
Când simt că nu-mi mai place nimic sau că mi-am pierdut pofta de citit, știu că am nevoie de o resetare. Până de curând, reluam ceva de la Franzen, cel mai adesea Corecții, cel mai recent Crossroads. Dar de acum încolo, cel puțin pentru o vreme, cred că o să trec pe The Slap, de Christos Tsiolkas.
JS: Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre scris și pe care l-ai împărtăși celor aflați la început de drum?
Cel mai important lucru pe care l-am învățat despre scris este că nu trebuie niciodată să te oprești din scris.
Indiferent dacă scrii prost sau mai puțin prost, dacă ești publicat sau nu, dacă participi la concursuri și te regăsești sau nu printre câștigători. Dacă îți place să scrii, ține minte: the regular Joe, adică tu și eu, are mai multe momente de mulțumire când e doar el și foaia, decât atunci când sunt mai mulți oameni implicați.
Surse foto copertă: Mara Chelcioiu și Adriana Șerbănescu (portret)
Comments are closed.