Press "Enter" to skip to content

Discuție cu regizorul Robert Kocsis // „Arta trebuie să producă o reacție și să se întâlnească cu spectatorii”

Cauți să explorezi, să mai ieși din zona familiară sau stai „unde e călduț și bine”? Cum te raportezi la eșec – îl consideri sinonim cu învățarea sau îl lași să te doboare?

Acestea sunt doar două dintre temele despre care am vorbit cu regizorul Robert Kocsis. Vei descoperi perspective asupra vieții, asupra artei și rolului ei, asupra teatrului și sectorului cultural independent, asupra curiozității, eșecului și curajului. Mai mult, vei afla de multe cărți și filme care abia te așteaptă să le explorezi.

JS: Bună, Robert! Mulțumesc pentru că ai acceptat invitația. Ziceai că ai cochetat cu teatrul încă de la grădiniță. De ce regie și nu actorie?

Nu știu. Am făcut liceul de actorie și mi-e dor uneori să mai joc, dar am simțit că regia e potrivită. Cred că după liceu nici n-aveam curajul și maturitatea necesare. Nu că le-aș fi avut la regie în primii doi ani, dar a fost mai ușor să-mi găsesc curajul.

Cred că meseria asta nu ține de talent – desigur, talentul ajută, dar e vorba de a lucra cu tine și a ajunge la un tip de relaxare. E foarte important să fii relaxat, să fii conștient că regia nu o înveți în totalitate în cei trei ani de facultate și doi de master, o înveți după facultate, făcând. Abia atunci descoperi mai mult decât în cei trei ani și poți să experimentezi.

Robert Kocsis
© Sabina Lazăr

E important să fii curios, să cauți, să fii conștient că eșecul e normal și că uneori e chiar bine să se întâmple – îți dă un wake-up call, te ajută să te duci mai departe.

Nu cred că ar fi sănătos ca toate proiectele tale să fie reușite și să aibă succes. E mai important procesul de lucru decât produsul final, atât în teatru, cât și în film. Dacă mă simt bine într-un proiect, mă simt bine cu echipa și începem să ne cunoaștem mai bine, pentru mine e deja o reușită, iar dacă produsul final e și el extraordinar sau coerent e un plus.

Nu cred în regizorul dictator, chiar dacă în unele proiecte simțeam că dacă nu sunt regizor dictator, proiectul nu merge mai departe. La început propun, întreb dacă actorii sunt comozi, dacă mi se răspunde „da” mergem mai departe. Îmi place să vină actorii cu propuneri.

Nu am mai lucrat cu caiet de regie din anul trei de facultate. Cum spunea și Ducu Darie: „Dacă îți faci caietul de regie înainte să înceapă repetițiile, arta ta se termină înainte să începi repetiția”. În prima zi de repetiții nu încep de la zero. Am niște gânduri, o parte din scenografie, niște principii pe care vreau să le lucrez cu actorii, dar e foarte important să descoperi lucrurile.

Tocmai de asta îi apreciez pe cei trei actori cu care lucrez acum la spectacolul „Înaintea erei MEGA” – Sabina Lazar, Alex Tudor și Diana Amitroaie. Sabina a mai lucrat cu mine în zona performativă, dar pentru Alex și Diana a fost prima dată și, cu toate astea, erau curioși, dacă nu se simțeau bine în acea zonă îmi spuneau și lucram să ajungă să le fie aproape zona performativă.

JS: Cred că și actorii apreciază regizorul care le permite să vină cu aportul lor și să improvizeze.

Da, mie așa îmi place, chiar mi-a zis Diana la un moment dat că vorbea cu Alex că „Vrem și noi la un moment dat să ne simțim mai liberi, să putem lucra, să venim cu propuneri”, și după ce au lucrat câteva zile cu mine îmi zice Diana: „Da, Robert, ne lași libertate, dar acum nu știm ce să facem cu ea”.

Îmi place cuvântul regizor în maghiară, care e <<rendező>> și dacă l-am traduce mot-a-mot ar fi „cel care aranjează”. Cred că asta e, de fapt, definiția regizorului.

Spectacol „Înaintea erei MEGA”
Spectacol „Înaintea erei MEGA” | © Sabina Lazăr

JS: Care a fost primul spectacol cu care ai ieșit în public ca regizor, după facultate?

După facultate a fost „Cu Marte pe Marte călcând” care a fost tot în zona performativă. Mi-a plăcut super mult că am lucrat cu zona personală, să fim noi pe scenă și – chiar dacă a fost un proces oarecum stresant – pe mine m-a ajutat că a fost un declic și dintre produsele mele mi-e cel mai drag.

Când l-am jucat în martie la Cluj m-a bucurat, mă duceam la lume și întrebam: „Hei, cum ți se pare?”. Lumea mă întreba: „Despre ce-i spectacolul?” și eu le ziceam că e despre ce au simțit sau gândit în timpul spectacolului. Două lucruri foarte repetate la feedback au fost „E un spectacol foarte cald” și „se vede că vă simțiți bine și că sunteți prieteni”. E foarte valoros să aud asta, spune foarte mult despre spectacol.

E foarte important ca publicul să fie curios să vadă teatru. Dacă nu ești curios și te oprești la primul contact pe care l-ai avut ca spectator pierzi foarte mult. Cred că reacția, mai ales când dai de o zonă nouă de exprimare artistică, și ca artist, și ca spectator, nu ar trebui să fie „Nu-mi place”, ci ar trebui să fie „Ok, e ceva nou, hai să înțeleg”.

Dacă eu vedeam un film sau un spectacol regizat de mine când eram în liceu, aș fi spus „Asta e o prostie, nu e teatru, nu e film”. Am avut norocul să cunosc oameni, am avut oportunitatea să văd o gamă largă de teatru și film, iar asta m-a făcut să văd că sunt foarte multe zone.

JS: Da, ești foarte tentat să zici „Nu înțeleg, asta nu e pentru mine, nu mai vin, nu mai încerc” și să stai în zona confortabilă și familiară în care te afli.

Da, de exemplu mă mai întreabă lumea – „te uiți la filme indiene?”. Normal că mă uit la filme indiene, mi se pare foarte greșit doar să râdem de acestea. E foarte greu să înțelegem în totalitate estetica respectivă dar, până la un anumit moment, mi se pare greșit să fugim de zone care nu ne plac.

Pentru mine e valoros când un film indian, de exemplu, ne provoacă o reacție. E mai valoros că zicem „Mamă, ce penibil” sau „Mamă, cum e” decât să ieșim de la un film și să zicem „ok”.

Arta trebuie să producă o reacție.”

JS: Din interviurile pe care le-ai mai acordat reiese latura ta exploratoare, de om curios. Cum te ajută asta în regie?

Dacă reducem la esență, regia ține de curiozitate, fiindcă așa descoperi, cunoști și îți creezi un limbaj. Ne putem exprima în atât de multe moduri încât ar fi bine să le cunoaștem pe toate și să asimilăm orice tip de informație, nu cred că ajută repulsia față de genuri de teatru, film, cărți sau muzică.

Înțeleg să nu îți placă, dar e important să ai o referință pentru că nu știi niciodată când îți vine în ajutor. Nu știi niciodată când un film care l-ai văzut acum cinci ani te-a pornit pe un fir al gândirii care ți-a dat o soluție acum.

Trebuie să ai un bagaj de referințe ca să știi cum să lucrezi. Uneori se comunică mai ușor cu echipa dacă aveți referințe, de la o chestie de genul „Uite, vreau să pornim de la asta” și le arăți clipul de pe YouTube. Trăim într-o lume foarte vizuală și cred că de asta e important să comunicăm la lucrul unui spectacol nu doar prin vorbe, cât și prin imagini.

Spectacol „Cu Marte pe Marte călcând”
Spectacol „Cu Marte pe Marte călcând” | © Oana Rataru

JS: Tu activezi în sectorul independent. Care crezi că sunt problemele sau dificultățile cu care se confruntă artiștii din acest sector?

Evident, e problema finanțărilor. De la începutul anului o parte din scena culturală clujeană am mers la ședințele de Consiliu ca să discutăm de faptul că acum finanțările la Cluj vin pe legea 310, care e o lege foarte ciudată pentru că nu există o comisie avizată, nu știi exact suma pe care o primești și ar fi foarte sănătos ca finanțările să fie prin legea OG51, unde există o comisie avizată, poți să scrii ce sumă dorești, poți să ceri un feedback, poți să contești decizia etc.

Clujul e un oraș nemotivat de scump. Nu-ți permiți să închiriezi un spațiu în care să lucrezi și asta încurcă. Cred că lumea nu are idee de fapt cât de mulți regizori, regizoare sau oameni din domeniu au, de fapt, alte locuri de muncă pe lângă. Normal ar fi să putem trăi din meseria noastră principală nu să fim nevoiți să ne luăm alte joburi.

E o lipsă de spații în care să te manifești, e o lipsă de timp fiindcă nu apuci să asimilezi, să găsești persoanele cu care te simți comod să lucrezi, e o agitație foarte mare. Uneori stai și te gândești că nu mai ai viață personală.

Produsul artistic, spectacolul de teatru, nu are mai puțină valoare dacă e jucat într-un apartament. Dar problema e că nu poți trăi doar din bilete dacă ai un spectacole numai în apartament. Ar trebui să putem face teatru fără să ne gândim că facem bani din bilete și ar trebui să fie normal ca finanțările să fie accesibile, să existe un sistem care să ne susțină.

Cred că nu conștientizăm cât de important e să existe produse artistice. Teatrul ar trebui să fie locul în care se strânge comunitatea, locul în care oamenii simt că pot merge să vorbească de probleme sau simt că acestea sunt reprezentate. De asta e foarte important să existe produse culturale cât mai vaste, e important să avem ocazia să le producem, să experimentăm, să găsim limbaje noi și să nu rămânem cu ceea ce ne-am obișnuit.

Chiar nu-mi dau seama ce se vinde și ce-și dorește publicul. Cred că încă mai e nevoie de teatre cu estetică nouă în Cluj. Să existe două teatre de stat, o mână de teatre independente și o mână de case de producții de film sau de produs vizual e semn că suntem departe de a fi un oraș european. Faptul că dintre cei 40 de absolvenți din generația mea (regie, actorie, teatrologie) doar doi își fac meseria în Cluj, restul au plecat spre București, spre alte orașe, e semn că mai e mult de construit în Cluj.

De exemplu, „Morning Routine”, filmul meu de disertație de la facultate, un produs 100% clujean, a fost nominalizat la premiile Gopo având un buget zero. În echipă suntem trei băieți, doi care trăiesc în București fiindcă au spus „În Cluj nu pot să trăiesc făcându-mi meseria”, unul dintre ei fiind clujean. Și chiar dacă filmul a avut un oarecare succes, noi am făcut zero lei, l-am făcut de drag, ne-a plăcut.

Rutina de dimineață, regizor Robert Kocsis
Filmul „Morning Routine”

Uneori e un miraj faptul că la București e mai bine, dar cred că ar trebui să rămânem în Cluj și să luptăm. De asta eu încă mai am răbdare să rămân în Cluj și să sper că pot să-mi fac meseria aici. Nu îți dă nimeni siguranța că dacă te-ai mutat la București îți faci meseria. Una dintre probleme e că toți ne gândim să mergem la București și suntem prea mulți.

Apreciez mult persoanele care se duc într-o comunitate în care nu există teatru și reușesc să facă ceva sustenabil. Pentru că toți ar trebui să avem acces la produse culturale și toți ar trebui să putem să le facem. Nu ar trebui să faci regie de teatru sau regie de film doar în momentul în care ai cele două facultăți.

Eu încurajez persoanele fără facultate artistică să facă artă. Arta trebuie să fie o joacă. De exemplu, eu fac muzică, dar nu mă numesc muzician. Pentru mine, făcutul de muzică e joacă cu artă.

JS: Cât de importante crezi că sunt nominalizările, precum premiile Gopo, în cariera unui artist?

Cred că ajută. Pentru o perioadă scurtă de timp, o nominalizare sau un premiu e o carte de vizită. Dar nu ar trebui niciun moment să validăm pe cineva pe baza premiilor sau nominalizărilor pe care le-a luat.

Faptul că spunem că cineva a făcut un lucru bun doar când a luat un premiu cred că e o gândire 100% românească. Și eu am gândirea asta și mi-e ciudă că nu pot scăpa de ea uneori.

JS: Recent ați scos la lumină proiectul AUZIT, spațiu de învățare și de joc cu sunetele. Am ascultat și eu „Ce vrei să te faci când crești mare” și mi-a plăcut enorm, ba chiar aș zice că e o experiență senzorială în sine. Cum a fost primit primul spectacol? Cum e perceput teatrul radiofonic în România?

Eu am mai lucrat cu sunetul înainte, compun muzică, am avut o emisiune la radio, aveam experiență în a lucra cu sunetul. Aici, lucrând mult cu emoția, mi-am dat seama cum dramaturgia și regia sunetului pot să ajute produsul.

E primul meu spectacol radiofonic, dar am avut noroc că aveam niște principii, aveam workshopuri de teatru radiofonic, workshopuri de sound design, cunoșteam limbajul și principiile și la Auzit am început să punem în practică ceea ce știm.

În România nu e foarte căutat teatrul radiofonic, nu-mi dau seama de ce, că nu e ca și nu s-a consumat teatru radiofonic. Mai erau momente în care mă întâlneam cu lumea, le spuneam că sunt regizor de teatru și de film și mă întrebau „Ai ceva radiofonic?”.

Auzit - Teatru radiofonic Grafică George Roșu
© George Roșu

Cred că e vorba de acces, radiofonicul nu ajunge atât de ușor la lume cum nu are componenta vizuală de a te promova, de a te face văzut. Cred că există curiozitate, boom-ul ăsta de podcasturi și de documentare audio din ultimii patru ani a deschis apetitul pentru produsul artistic sonor și de asta e important să avem curaj să facem. Trebuie să fim conștienți că momentan lumea are nevoie de puțin timp să se obișnuiască cu acest produs artistic.

Eu de la podcast am ajuns să consum radiofonic. Știu că e ciudat doar să stai și să asculți, dar e foarte valoros să luăm pauze în care să facem asta. În același timp, noi încurajăm oamenii să ne asculte produsele cât timp fac altceva – spală vasele, fac cumpărături etc. E mai ușor să consumăm produse sonore e atunci când facem ceva mecanic, dar e important și doar să stăm și să ascultăm.

Ce vrei să te faci când crești mare? | Teatru Auzit

JS: Care e diferența dintre teatru radiofonic și spectacolul-lectură?

În primul rând, în teatru radiofonic îți folosești imaginația completând ceea ce nu îți oferim noi. Și nu e numai citit, ne jucăm cu limbajul sunetului, uneori poate nici nu-ți dai seama, dar lucrăm foarte mult cu vocea actorului. Mai mult, în momentul în care apare imaginea nu mai poate fi vorba de teatru radiofonic.

JS: Ești co-fondator, alături de Dan Boldea și Iustin Filip, al festivalului Nopțile scurt-metrajului românesc care are loc în perioada asta (16-19 mai 2024). Cum a evoluat proiectul și ce ați pregătit pentru a treia ediție?

Anul acesta competiția e pe plan național, până acum erau doar filmele de la Cluj, acum intră filme din orice facultate. M-aș bucura să avem filme de la masterele de antropologie, dar cred că încă nu știu de noi.

Echipa NSS e formată din trei persoane – eu, Sabina Lazăr și Dan Boldea. Da, mai sunt persoane care ne ajută, dar e foarte greu să faci un festival cu doar trei oameni. Nu îl facem pentru bani, ci pentru că vrem ca studenții să aibă ocazia să își cheme prieteni să le vadă filmul într-un cinematograf, nu pe canapeluță, acasă. Și dorința noastră e să crească festivalul să putem aduce toți participanții în oraș să se cunoască. Încurajez lumea să vină la proiecții, intrarea e liberă.

JS: Super! E foarte valoroasă oportunitatea asta.

Da, dar în același timp e la fel de valoros dacă tu și încă cinci colegi vorbiți cu o cafenea și le zici că vrei să faci o seară de film cu filmele tale. Filmele mele au fost proiectate în niște dughene și în niște locuri care nu erau de cinema, dar pe mine mă bucură.

Arta e făcută ca să se întâlnească cu spectatorii. Cât timp nu se întâmplă asta și un film rămâne pe hard disk, degeaba l-ai făcut. Arta poate să existe, dar nu s-a întâmplat până nu a ajuns la public.

Spectacol „Cu Marte pe Marte călcând”
Spectacol „Cu Marte pe Marte călcând” | © Vlad Bîrdu

E important să ai curajul, chiar dacă știi că produsul nu e bun, să-l arăți publicului. Înveți mai mult din asta. Un produs prost e foarte posibil să nu te definească. Și dau două exemple.

Denis Villeneuve a ajuns să fie unul dintre cei mai importanți regizori de film din lume. În anii ’90 a făcut două lungmetraje de care era conștient că sunt slabe, le-a scos la public declarând că nu mai face niciun film. Timp de nouă ani a stat acasă și a avut grijă de copii. Mai făcea câte un scurtmetraj din când în când, dar se dedica în principal copiilor. După nouă ani a lansat Polytechnique, film care i-a lansat cariera. Apoi a urmat Incendies, film nominalizat la Oscar.

Un alt exemplu este scenaristul serialului Cernobîl, unul dintre cele mai apreciate seriale din ultimii 10 ani, considerat chiar unul dintre cele mai bune. Dacă ne uităm pe IMDB ce a făcut înainte de Cernobîl, vom găsi Scary Movie 3, Scary Movie 4, comedii, parodii care aveau note sub 6. A stat un pic, s-a perfecționat, a învățat și a creat Cernobîl.

Trebuie să ai curajul să-ți arunci produsele artistice spre public. Doar făcând și ducând la public înveți, te dezvolți, îți găsești vocea și îți dai seama cu ce ești comod. Pe lângă asta, ideile noi vin doar dacă ai pus în practică ideile pe care le ai.

JS: Într-un interviu din 2020 Răzvan Rocaș te întreba dacă tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru și ziceai că te vei gândi la întrebarea asta. Ce ai răspunde acum?

Dacă cel care a creat produsul artistic zice că e artă, atunci e artă. Sper să mai primesc întrebarea peste cinci ani, sunt foarte curios ce aș răspunde, căci părerile ni se schimbă, gândirea ni se schimbă, trecem prin experiențe noi.

JS: Ai vreun vis artistic pe care îți dorești să îl realizezi într-o zi?

Mi-ar plăcea să fac spectacole de teatru foarte lungi, de peste opt ore. Vorbeam la un moment dat cu un prieten cum vindem un spectacol de 8 ore. Și răspunsul a fost „Nu zicem durata”. Cred că încă nu suntem obișnuiți cu spectacolele duraționale și nu cred că ar strica să avem curiozitate.

JS: În ce alte modalități artistice te exprimi?

Poate mai fac și altceva, nu-mi dau seama. Dar asta voi spune tot timpul: dacă simți nevoia să te exprimi într-un mod artistic și nu e ce ai studiat sau ce ai lucrat, exprimă-te. Nu ar trebui să te lași definit de facultatea pe care ai absolvit-o sau de domeniul în care activezi.

Aș fi curios de dans, să învăț coregrafie, dar sunt foarte aritmic și când fac muzică dacă îmi zice cineva „dă-mi un fa, dă-mi o si”, nu știu să dau, nu știu să cânt la niciun instrument, compun foarte mult din sampling, de fapt așa fac muzică.

Robert Kocsis
© Andrei Pop

JS: Ce ai mai citit în ultima vreme?

Am început să citesc cărțile cu și despre Walter Murch, monteur și om de sunet de film. Felul în care vede el arta mi se pare foarte sănătos, e de studiat chiar dacă nu faci film. Am citit de curând „In the blink of an eye” și acum citesc „The Conversations”, unde el e în conversație cu Michael Ondaatje.

Citesc cărțile lui James Bridle, am citit „Femeia minimarket” de Sayaka Murata ca inspirație pentru spectacolul pe care îl montez acum. Am mai citit o carte super bună anul ăsta – „Regizori regizând”, unde sunt interviuri cu diferiți regizori.

E sănătos să citești și ce nu e din domeniul tău sau pentru domeniul tău. Mi-e dor să citesc benzi desenate. Este o carte despre benzi desenate făcută ca o bandă desenată despre care am făcut o cronică și știu că există dezbaterea despre cât de mult îți folosești imaginația când citești benzi desenate, iar autorul cărții spunea că o folosești completând ceea ce e între căsuțe.

JS: Recomandă-ne trei filme interesante, documentare sau nu.

Uite, la București a fost One World Romania, festival de filme documentare, și o să zic cele două pe care am apucat să le văd – Fairy Garden și As the Tide Comes In. Și un film documentar pe care nu l-am recomandat demult, dar e unul dintre cele care m-a făcut să-mi doresc să fac film documentar e Midnight Family, regizat de  Luke Lorentzen.

JS: De ce ți-e dor când ți-e dor?

Cred că de o discuție bună, de a simți un anumit tip de liniște, de a fi bucuros că vezi un produs bun, de oameni, de un sentiment.

Ah, mi-era super dor să descopăr o trupă nouă pe care să n-o mai las din căști și am pățit-o de curând cu trupa Idles.

***

Dacă îți dorești să vezi filmul Morning Routine, te rog să-i trimiți lui Robert un mesaj, îți va da link-ul cu plăcere.

Stai cu ochii în patru și cu urechile ciulite pe profilul lui Robert pentru noutăți despre spectacole, filme și teatru radiofonic.

Comments are closed.

Copyright © 2024 Jurnalul de sâmbătă