Press "Enter" to skip to content

Discuție cu actrița Oana Mardare // „Teatrul e ceva viu, ce ține de prezent”

Recent am fost la spectacolul Sub apă, pus în scenă de Reactor de creație și experiment din Cluj, un spațiu dedicat artelor performative. Pentru mine a fost una dintre acele experiențe care au puterea nebănuită de a-ți răscoli sufletul și de a trezi în tine întrebări profunde. Am plecat de la spectacol gândindu-mă câtă nevoie avem de artă, de cultură și câtă nevoie are arta de susținerea noastră.

La scurt timp, mi-a încolțit în minte ideea unui interviu cu unul dintre actorii din distribuția spectacolului. Astfel te invit să o descoperi pe Oana Mardare, actriță și co-fondatoare a Reactorului.

JS: Să începem cu teatrul. Cum ți-a fost până aici, care sunt cele mai importante lecții învățate și de la cine?

Primele și cele mai importante lecții cred că au fost cele care mi-au dat impulsul de a activa în sectorul independent. Mi-am dat seama destul de repede după terminarea facultății că nu vreau să tot aștept „o șansă” de la nimeni – prefer să îmi fac singură șansele – și că nu vreau să „mi se dea”, îmi place să cresc, să cultiv și să construiesc ca să am de unde lua.

Spectacolul de teatru "Gliese 445", text și regie de Radu Coldea, o co-producție Reactor de creație și experiment și Teatrul Andrei Mureșanu, jucat la Iulius Town, în cadrul Festivalului de arte performative Caleido, ediția a V-a, marți 28 noiembrie 2023, în Timișoara. Cu Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana Jipa, Oana Mardare, Alina Mișoc, Fatma Mohamed, Mădălina Mușat, Camelia Paraschiv Katai, Anca Pitaru, Doru Taloș. Spectacolul este o coproducție Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca, și Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe. Se joacă simultan în ambele orașe, fiind transmis parțial, video și audio, dintr-un spațiu în celălalt. Spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Perspective”. „Gliese 445” este o meditație asupra trecutului și viitorului umanității, precum și o provocare de a reflecta la fragilitatea vieții și la puterea teatrului de a imagina viitoruri posibile. Într-o lume plină de violență și incertitudine, zece performeri se întâlnesc în două orașe diferite, mediați de tehnologie, și îndrăznesc să spere.
Spectacolul de teatru „Gliese 445” | © Alex Iacob

Despre teatru am învățat din toate întâlnirile câte ceva, experiența școlii din Cluj a fost completată de cea a școlii din Barcelona, dar cred că cele mai importante lecții le-am învățat la Reactor, de la colegii mei. Am învățat că sunt multe feluri de a face și de a desface teatrul. Și că teatrul e ceva viu, ce ține de prezent. Schimbarea ține și ea de prezent.

„…nu vreau să tot aștept <<o șansă>> de la nimeni, prefer să îmi fac singură șansele, și că nu vreau să <<mi se dea>>, îmi place să cresc, să cultiv, să construiesc, ca să am de unde lua.”

JS: Ce înseamnă pentru tine, de fapt, să fii actriță?

Să explorez lumi, interioare și exterioare, individuale și colective, emoționale sau intelectuale, să joc în echipă, să ader la o idee, o estetică, o lume posibilă, să am încredere, să mă las, să găsesc spațiile proprii de libertate, să fiu văzută, să mă arăt în timp ce mă ascund.

JS: Cum te pregătești pentru roluri și cu care ai rezonat cel mai profund până acum?

Rolurile în sensul de personaje presupun un tip de pregătire, iar rolurile – în sens de funcție ca parte dintr-un proiect, presupun o altă pregătire și disponibilitate. Referitor la primul sens, pregătirea mea pornește de multe ori de la o apropiere emoțională. Caut ceva din mine care înțelege acel personaj. Am nevoie să simt, să apropii de mine. Rezonez mai tare cu persoanjele în care mă recunosc.

În mătușa Cornelia, din (In)corect, de exemplu, mă regăsesc din prisma familiarității. O recunosc în femeile cu care am crescut – mama, mătușa, bunica, dar o recunosc și ca o posibilă variantă a mea într-un univers în care aș putea crește sau deveni și eu ca mama, mătușa, bunica. În F din Sub apă mă regăsesc din prisma proximității pe care am avut-o cu depresia, din diferite unghiuri.

Uneori rolurile care vin către actori au o cârjă înspre aceștia, se agață de ceva din ei. Încerc să găsesc în primul rând cârja aia, după care începe un proces de distanțare, în care mă îndepărtez de această identificare și construiesc pe diferențe, pe specificități ale personajului.

Spectacolul de teatru (In)Corect | © Ioana Ofelia

JS: Cum crezi că această versatilitate artistică a ta – abilitatea de a intersecta teatrul cu performance, teatrul-mișcare și poemele performative – își pune amprenta asupra creativității?

Când am terminat studiile din Barcelona, la școala ESTUDIS de Teatre a profesorului Berty Tovias (care urma pedagogia lui Jacques Lecoq), acesta ne-a zis că am primit un set de instrumente pe care să le ținem aproape și din care să alegem când avem nevoie.

La scurt timp, ne-am întors în România și am deschis Reactorul unde am întâlnit un grup de artiști și artiste care explorau teritorii noi și care mi-au oferit, prin procesele la care am lucrat, multe instrumente noi. Acum îmi place să îmi imaginez că le am pe toate undeva, la îndemână și mă joc cu ele. Îmi place foarte mult să simt că mă joc când fac teatru și că în joaca asta testez cât mai multe „jucării” și încerc să le explorez diferit în fiecare proiect.

JS: M-a impresionat modul în care ai îmbinat mișcarea cu lirismul textului în spectacolul „Sub apă”. Cum ai abordat procesul creativ pentru acest rol?

E un personaj față de care am simțit o mare proximitate, și nu doar pentru că mă regăseam pe mine, dar le regăseam sau le intuiam și pe co-creatorele spectacolului – Ioana Toloargă (autoarea textului) și Olivia Grecea (regizoarea), așa că am pornit de la un tip de sensibilitate pe care îl observ și percep la anumite femei.

Spectacolul de teatru „Sub apă” | © Ioana Ofelia

Spectacolul explorează elementul apei – care este unul foarte ofertant, inclusiv pentru partea de mișcare. Un alt rol important l-a avut Ferenc Sinkó, care a făcut mișcarea scenică.  

În procesul creativ am lucrat mult cu gândul la suprapunerile dintre planuri – există un plan realist al unor situații concrete prin care trece F, apoi există un plan al universului ei interior, al percepțiilor, cel care conține și partea lirică a textului, și mai există și un plan fizic, al mișcării, care este pentru mine planul apei, care de fapt le amestecă pe toate. Îmi imaginez acest spectacol ca un acvariu în care lumea lui F este mișcată permanent de apă.

JS: Care au fost principalele motivații din spatele înființării Reactorului împreună cu Doru Taloș în 2014?

După ce am terminat facultatea în Cluj, în 2009, ne-am dorit foarte mult să ne facem meseria, să o descoperim în toată complexitatea ei. Și nu vedeam nicicum vreo perspectivă prin care asta să se întâmple de la sine, așa că ne-am apucat să ne facem noi o perspectivă și am plecat din țară.

Ideea de revenire în Cluj și de deschidere a spațiului a fost a lui Doru, care este mult mai curajos decât mine (probabil pentru că știe să piloteze). A intuit că ar putea fi un moment bun să ne întoarcem cu tot bagajul de experiențe și să pariem pe cartea asta. Iar eu, care eram pe principiul „fac orice ca să joc” am zis sigur, fac orice ca să joc.

Spectacolul de teatru „Sub apă” | © Laura Brumă

JS: Cum percepi impactul Reactorului asupra comunității din Cluj?

Recent, colega mea Ioana Hogman a demarat un proiect de rememorare a unor spectacole de la Reactor, sub forma podcastului Sonar: Reactor de reinventare a memoriei, pe care îl ascult cu foarte mare emoție și bucurie pentru că surprinde niște procese interioare care au avut loc în spectatori prin intermediul unor spectacole.

Tipul ăsta de impact mă emoționează cel mai tare, faptul că undeva, la un nivel intim și interior, are loc o întâlnire, un dialog, un schimb.

Mi se pare minunat. Și cred sau sper că de acolo începe să apară și un impact mai vizibil într-o comunitate.

JS: Anul acesta aniversați 10 ani de Reactor. Cum se simt acești ani acum, privind retrospectiv?

E o reușită în sine să ajungem la acest prag. A fost o reușită faptul că anul trecut am angajat (cu jumătate de normă) echipa de bază, cea care se ocupă de administrativ si tehnic. Am lucrat 9 ani total descoperiți din punctul ăsta de vedere. Provocarea este să putem acoperi în continuare aceste posturi și să putem crea altele, pentru restul echipei. Altfel, devine foarte greu de susținut acest tip de proiect.

A fost o provocare continuă să ne adaptăm schimbărilor, dar și să „forțăm” niște schimbări care erau necesare. Am învățat și învăț în continuare să las anumite lucruri să se termine, sau să nu se împlinească, să las loc să se așeze așa cum se poate, dincolo de forma pe care am proiectat-o. Privind retrospectiv, anii ăștia se simt ca niște ani plini, de creștere, ca o adolescență care conține mult bagaj emoțional și multe lecții învățate și desigur, vreo 2-3 traume pe care să le rumegi mai târziu la maturitate.

Oana Mardare | © Ioana Ofelia

JS: Ce planuri sau dorințe aveți pentru 2024?

În primul rând îmi doresc foarte mult să mă bucur și să îi văd și pe cei din jur că se bucură de ce am reușit împreună. Avem nevoie de asta, pentru că nu a fost deloc ușor, mai ales după pandemie.

În al doilea rând, planul este să ne facem în continuare treaba, așa cum am învățat să o facem și să continuăm să îmbunătățim ce se poate.

Dorința cea mai mare însă este să punem în discuție ce înseamnă o aniversare de 10 ani pentru un spațiu cultural independent. Vrem să atragem atenția asupra faptului că îmbătrânirea în acest sector este aproape un caz excepțional.

Organizațiile care reușesc să facă asta au o contribuție importantă în sectorul cultural, care ar trebui susținută de către autoritățile finanțatoare prin programe dedicate, adaptate nevoilor lor – adică să acopere mai mulți ani de activitate, să susțină echipele administrative, să ofere minimul necesar pentru ca aceste inițiative să continue. Pentru ca acest sector să se dezvolte, avem nevoie de o treapă nouă pe care să pășim, altfel rămânem îngrădiți de aceleași limitări.

Dorința noastră pe 2024 este să putem consolida un cadru care să ne asigure măcar încă 10 ani de muncă, fără să simțim în fiecare an că riscăm să nu putem acoperi nevoile oamenilor care lucrează aici.

JS: Cum vezi dificultățile cu care se confruntă zona independentă a teatrului românesc?

E foarte greu să demarezi, e și mai greu să te menții și devine uneori imposibil să îmbătrânești în acest sector. Oamenii construiesc ce pot pe nisipuri mișcătoare, atât cât au resurse, sperând că ceva din munca lor va rezista timpului.

Pe plan local ne afectează lipsa (sau tipul) de viziune care există asupra rolului pe care îl poate avea cultura într-o comunitate. Clujul – orașul european, se mândrește atât de mult cu imaginea sa și cu ce face, încât nu mai există loc de dialog, de schimbare sau de o adoptarea reală a unor practici chiar europene. Cultura e doar o fațadă. Direcția pe care mergem nu e cea pe care o semnalăm noi, cei din sector, ca fiind cea necesară. Ba chiar e o direcție care pare că încet încet-încet ne împinge pe margini.

Spectacolul de teatru "Gliese 445", text și regie de Radu Coldea, o co-producție Reactor de creație și experiment și Teatrul Andrei Mureșanu, jucat la Iulius Town, în cadrul Festivalului de arte performative Caleido, ediția a V-a, marți 28 noiembrie 2023, în Timișoara. Cu Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana Jipa, Oana Mardare, Alina Mișoc, Fatma Mohamed, Mădălina Mușat, Camelia Paraschiv Katai, Anca Pitaru, Doru Taloș. Spectacolul este o coproducție Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca, și Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe. Se joacă simultan în ambele orașe, fiind transmis parțial, video și audio, dintr-un spațiu în celălalt. Spectacol produs în cadrul programului cultural multianual „Perspective”. „Gliese 445” este o meditație asupra trecutului și viitorului umanității, precum și o provocare de a reflecta la fragilitatea vieții și la puterea teatrului de a imagina viitoruri posibile. Într-o lume plină de violență și incertitudine, zece performeri se întâlnesc în două orașe diferite, mediați de tehnologie, și îndrăznesc să spere.
Spectacolul de teatru „Gliese 445” | © Alex Iacob

JS: Care e statutul actriței în România – ți se pare că pleacă la egalitate cu actorul?

Istoria teatrului universal a lăsat o moștenire predominant masculină. Personajele sunt preponderent masculine și de cele mai multe ori reprezintă niște tipologii mult mai complexe decât cele feminine. Problema mea cu rolurile feminine e legată de tipologiile create în jurul personajelor feminine, care sunt de multe ori limitative. Resimt mai puțin aceste lucruri de când lucrez la Reactor, unde aducem teatrul înspre contemporan. Cred că au apărut multe voci necesare de autoare și regizoare, cred că apar tot mai multe povești care au în centru personaje feminine complexe.

Uneori am impresia că acum începem, cu adevărat, să vorbim despre femeie din prisma complexității sale și a multitudinilor de nuanțe care există în condiția acesteia. Și cred că poziția noastră este în curs de schimbare, de negociere, de redefinire. Mai e mult de lucru.

În ceea ce privește meseria de actriță, mă preocupă mult în această perioadă tot ce ține de felul în care li se permite actrițelor (sau își permit ele) să îmbătrânescă pe scenă și în afara ei. De la atitudini care pun presiune să „te menții tânără, să arăți tânără, să nu se vadă că îmbătrânești” până la felul în care se lucrează în plan artistic cu asta – e ceva ce adresăm, ce lăsăm să existe firesc sau e ceva ce acoperim? Women should allow their faces to show the lives they have lived, zice Susan Sontag. Deci schimbarea începe tot de la noi. Îmi zic mie, ca să îmi fac curaj, în timp ce realizez că încep să cheltui tot mai mult pe produse anti-aging.

JS: De ce anume crezi că are nevoie societatea românească?

Cred foarte tare că viața e ca în Star Wars, cu forța binelui care se luptă mereu cu forța răului. Aș vrea ca forța binelui să fie mai puternică decât cea a răului. În societatea românească și în general. 🙂

Spectacolul de teatru Gliese 445 | © Vlad Braga

JS: Ce rol crezi că are arta? Are puterea de a mângâia și vindeca suflete?

Pentru mine arta e un spațiu în care poți reflecta la ce înseamnă să exiști, ca om, într-un context dat. Și în care poți afla ce înseamnă și pentru alți indivizi să existe în alte contexte. Să avem acces unii la alții astfel e un mod de a ne conecta. Să reflectăm la ce ni se întâmplă, e un mod de a crește.

JS: Care este relația ta cu răsplata și eșecul?

Nu este foarte echilibrată, din păcate. Eșecurile cântăresc mai mult decât răsplățile. Încerc să corectez asta. Din unele eșecuri am învățat niște lucruri foarte bune, dar a durat destul de mult până să pot face asta. Dar în general, dacă se poate, prefer să nu eșuez în nimic.

JS: De ce ți-e dor când ți-e dor?

De soare, de nisip, de Marea Mediterană, de dansat și de hula-hoop.

***

Dacă locuiești în Cluj sau treci prin oraș te invit să poposești la Reactor, să trăiești și să te lași purtat/ă de emoție.

Comments are closed.