Îmi imaginez celulele tale ca niște cercuri mov care se amețesc una pe alta în spirală, fire verzi care se lungesc pe retină și butoane care îți conectează vocea la gât și privirea caldă la ochi. Îmi imaginez că ții la mine, dar doar dintr-un unghi foarte îndepărtat al camerei.
Dacă cineva e foarte nedrept cu tine peste zece ani, la o casă de marcat, la recepția unui hotel sau la o benzinărie, te rog să te gândești că sunt eu.
Adică e revanșa mea. Mă semnez pe zilele tale cele mai proaste, în cafelele pe care le verși pe tastatură sau cămașă. Toate stările tale de declin și pariurile pierdute îmi aparțin. Sunt motivul pentru care nu dormi bine; celulele tale mov luptă cu imaginea mea, pe care o ai păstrată în colț de cortex.
Dacă într-o zi ai vrea să te răzbuni pe mine, aș fi flatată. Să mă anunți.
Trebuie să mă opresc cumva și nu e nicio cale. Îmi rămâne să sun insistent și să închid înainte să ridici telefonul, să las indicii pe care știu că n-o să le cauți, să fac un întreg traseu ca să ajung în același punct și să fiu devastată când lucrurile se întâmplă așa cum mă așteptam.
Vorbeai și aproape că te ascultam; eram la o secundă distanță să te văd așa cum ești. Din păcate ești acaparat în întregime de imaginația mea, ești produsul unor detalii care nu există cu adevărat.
Ți-am inventat personalitatea în timp ce deja aveai alta și cele două versiuni ale tale nu s-au întâlnit niciodată. Dacă scanăm unele părți din creierul meu poți fi citit printre rânduri.
Rămâi încruntat pe fotoliul bunicului meu, dar măcar rămâi. Nu-ți place când exagerez și eu schimb subiectul imediat. Sunt mai amețită decât crezi și las un spațiu între noi pe care celulele mov nu-l înțeleg. Când ești magnetizat de privirea cuiva ar trebui s-o iei în direcția lui, dar eu întorc capul și mă prefac că tensiunea nu există. Mă prefac că nu exiști nici tu. Și celulele tale mov se enervează pe mine. Și aleg să neg orice simt și să împachetez.
Controlez atât de bine fiecare impuls pe care-l am încât te sperie. Desenez un culoar de trecere între noi și nu-l trec. E vina mea că te țin pe loc și fug de tine. Vina mea că te scanez în loc să mă uit pur și simplu și că te păstrez în memorie fără să te dezintegrez.
De fiecare dată când te menționez împiedic regenerarea unei celule mov și te fac pe tine să înaintezi.
Te am la mână doar dacă îți dau drumul.
Comments are closed.