Press "Enter" to skip to content

Storytelling vizual prin ilustrația editorială // O poveste despre cromatică și perspective cu Irina Perju

Mereu m-a captivat puterea umană de a reda frumusețea, care poate prinde valențe subiective în funcție de antrenamentul pe care îl avem în materie de puterea creatoare: scriere, fotografie, dans, pictură sau ilustrație. În ceea ce privește ilustrația, aceasta este o putere cu dublu sens: de a oferi un storytelling vizual, prin culori, nuanțe, creație, dar și emoție datorită celui care o simte și o redă.

Și pentru a afla mai multe despre ce înseamnă acest domeniu, am ilustrat prin cuvinte o poveste cu Irina Perju, ilustrator editorial, despre forme, nuanțe, creație, dar și despre ea ca om și artist. 

Începuturi în ilustrație

Totul a început undeva prin 2015, într-un mod extrem de tranzacțional. Irina spune că lucra la un proiect, avea nevoie de un ilustrator, nu s-au legat niște lucruri și a decis să se apuce singură de câteva schițe. A mai trecut ceva timp, dar a rămas un interes pentru domeniu și despre cum funcționează ca business. O curiozitate aparte legată de proces a împins-o să învețe lucruri, dar și destulă ignoranță a împiedicat-o să se gândească prea mult la ce înseamnă să se arunce cu totul în acest drum. Așa se face ca, la final de 2016, a decis să se concentreze exclusiv pe ilustrație. 

Legat de omul din spatele ilustrațiilor… Irina spune că s-a prins târziu, dar călătoria a început devreme. Nu a debordat de vreun talent la desen sau pictură destul de evident încât să o direcționeze cineva spre asta. Nici pentru ea, de altfel, ilustrația nu a fost evidentă ca o posibilitate o perioadă lungă de timp. În schimb, de când se știe, nu își aduce aminte de o variantă a sa în care să nu fi fost absolut fascinantă de tot ce înseamnă storytelling vizual. 

The Queue _ 2022

Cele mai puternice și pregnante amintiri pe care le are de când era copil sunt legate de secvențe de film, anumite reclame, de cromatica și designul unor spații, de lumină, de grafică. Pentru ea erau lucruri care îi captau atenția într-un mod natural și în totalitate. Erau momente de prezență pură, care îi alimentau imaginația și în care realitatea devenea planul secundar. A fost un aspect de care, mai spune Irina, nu era conștientă, de el sau de potențialul lui. A persistat ca fiind o curiozitate constantă în viața ei, mult timp ca un refugiu, până a devenit o nevoie care a început să ceară să ocupe din ce în ce mai mult spațiu. 

Ilustrația a fost doar prima izbucnire asumată, cred.

Stilul ilustrațiilor

„Cred că și la nivel de tehnică, dar mai ales în ceea ce privește ce și cum transmite, e un stil care evoluează și se schimbă. Încet, dar constant.” Dacă simte nevoia să încerce lucruri noi pentru a transmite o idee, o face. De obicei, însă, sunt schimbări extrem de mici de fiecare dată, dar poate să observe o schimbare de direcție mai mare abia când se dă doi pași în spate și se poate uita la toate lucrările făcute pe parcursul anilor. 

Alone time _ 2023

Ce simte că rămâne constant ca un fel de notă discordantă în ceea ce privește munca e înclinația de a căuta mereu un dramatism dintr-o poveste. Și face asta prin cromatică, lumină, perspectivă și ce se aventurează în acest câmp. „Nici nu știu dacă dramatism e cuvântul potrivit. E o zonă de quirkiness, de «ciudat» sau misterios care mă inspiră și care mi se pare foarte fun de construit atunci când ilustrez o poveste, un personaj sau un spațiu.”

Îi place să se joace și să presare genul ăsta de detalii în lucrările sale, în special în cele personale. De multe ori sunt detalii pe care le observă și le știe doar ea, dar e conștientă că de fiecare dată când se uită la ele o duc direct cu gândul către un moment sau o stare specifică din viața sa. 

Proiecte, muncă și inspirație

În ceea ce privește modul în care ilustrează, Irina spune că s-au creionat câteva nișe, pe care nu și le-a propus neapărat, dar au venit ca o consecință naturală. Cu cât lucrează mai mult pe un anumit subiect, cu atât are mai multe propuneri de colaborare în aceeași direcție. Oamenii îți cer ceea ce văd și intuiesc că poți să faci deja. Spre exemplu, în ultimii doi ani, majoritatea proiectelor au fost în zona de lifestyle sau mental health, mai ales în zona editorială.

Când vine vorba despre ce aleg eu: minimum o dată pe an fac curățenie în portofoliu, uitându-mă la direcția în care vreau să merg mai departe și subiectele noi pe care vreau să le explorez sau simt că nu le-am explorat destul.

Dacă simte că e un potențial acolo și nu a avut oportunitatea să-l exploateze, îl creează singură. O parte importantă din portofoliul trimis către posibilii clienți sunt proiecte personale, gândite tocmai în acest scop – să arate interesul și capacitatea de a atinge niște subiecte noi. 

Inspirația vine din…oameni. „Sau ca să sune și mai general de atât, experiența umană cu totul. Partea de cromatică, lumină…mereu o să se lege cumva. Și dacă nu se leagă, se învață. Dar să găsesc modalități de a exprima emoțiile sau gândurile care au dus o ilustrație finală, o să fie mereu cea mai grea și cea mai faină provocare. Iar provocarea asta nu vine cu vreo pretenție de la modul în care ceilalți înțeleg sau rezonează cu ce fac, ci e mai degrabă nevoia mea personală. În esență, de asta simt că sunt aici. Îmi doresc să fiu la fel de deschisă la a simți singurătate, durere sau furie cum sunt la a simți liniște, iubire sau bucurie. Să percep și să observ emoțiile și trăirile mele și ale celor din jur cu o deschidere și o prezență destul de mare care să îmi permită să le transform în inspirație și resurse pentru ceea ce creez.”

Dar asta, spune ea, este mai degrabă o motivație care rulează în fundal. Nu o simte ca vreun barem personal sau profesional auto-impus. Nu caută explicit sens și emoție în fiecare lucru mic pe care îl face, pentru că ar fi extrem de obositor. Mai degrabă, într-o notă cu mai puțină greutate, atunci când lucrează, încearcă să își aducă aminte constant să se distreze. E un job care îi oferă posibilitatea de a-și folosi imaginația, îi aduce bucurie, contexte și oameni faini și e ceva care a ales să facă. 

Despre rutina ilustrației editoriale

Pornește de la emoție, dar la nivel de execuție poate deveni un proces care te mai ia prin surprindere, cu timpul. Nu i-ar spune chiar rutină, pentru că pe hârtie procesul poate fi structurat în etapa de schițe, modificări și versiuni finale, dar mai intervine (încă) și factorul uman. Cele mai faine proiecte, spune Irina, nu au fost cele în care clientul a ținut cu dinții de o idee specifică sau cele în care sugestia inițială nu a suferit vreo schimbare.

studio

Sunt ideile construite pas cu pas, în funcție de ce aduce fiecare proces. La bază stă încrederea ei că un Art Director sau un client simte și știe cel mai bine direcția în care trebuie să meargă și să fie comunicat brandul sau proiectul lui, iar de partea cealaltă e încrederea lor că poate să traducă asta la nivel vizual. 

„Cât timp sunt liniștită, deschisă la lumea din jur și nu uit să mă bucur de proces, prin disciplină pot să îi ofer inspirației contextul în care să apară, zic eu.

„În ceea ce privește finalitatea procesului creativ, dacă e vorba de o colaborare, decizia e mai evidentă și explicită, venind din partea clientului sau a deadline-ului.” Dacă e vorba de proiecte personale, e o combinație de instinct și pragmatism care nu o lasă să piardă prea mult în proces. Nu scoate niciodată ceva în lume de care nu e mulțumită, dar un sfat bun pe care l-a primit la un moment dat a fost „să mă feresc să am așteptarea de la fiecare lucrare să fie piesa de rezistență a carierei mele sau să mă definească absolut și complet ca artist. Mi-am însușit destul de repede și ușor vocea asta – medicament bun pentru ego”.

Un pic paradoxal poate, pentru că simte că de multe ori că un proiect e gata în secunda în care a început partea de execuție pentru el. În sensul în care motivația de a finaliza o lucrare e alimentată și de ce urmează, de sentimentul ăla de necunoscut și de dorința de a începe următorul proiect. 

Puterea deciziei în munca creativă

Când vine vorba de puterea de a refuza anumite proiecte, Irina spune că au fost multe cazuri în care a fost pusă în situația de refuza: „un «da» spus cu jumătate de gură când vine vorba de o colaborare, e un «nu» pentru mine”. Au fost de câteva ori o lecție, așa că acum e o decizie mai ușor de luat.

Știu despre mine că dacă nu mă pot conecta cu ideea, cu scopul proiectului sau cu oamenii din spatele lui, procesul devine extrem de greoi.” 

Într-adevăr, nu e ușor să te prinzi din primele discuții de lucrurile astea, dar instinctul știe ce știe de fiecare dată. Orice proiect, chiar dacă e o oportunitate extrem de faină, poate să aibă și provocări pe parcurs. Dacă nu simți că vrei să treci prin provocările respective având și o motivație care e independentă de bani sau de niște clauze contractuale, tot procesul e mult mai greu de dus, mai spune Irina. 

Cum este privită ilustrația editorială

„Cred că ilustrația editorială încearcă să se adapteze și să țină pasul. Ca noi toți, aș zice *râde*. Încrederea în informație sau noțiunea de știre a devenit total relativă în ultimii ani. Consumăm zilnic un volum de informație enorm. Consumăm, mai mult ca oricând în istorie, un volum de informație vizuală enorm. Modul în care facem asta se schimbă constant, modul în care e structurată și livrată informația se schimbă constant, psihologia consumatorului se schimbă constant, iar jurnalismul și piața editorială simt că au fost clar influențate de asta. Un editorial și, implicit, ilustrația editorială sunt definite de relevanță și actualitate. Însă în ultimul timp au devenit definite și de o luptă cu algoritmii și de nevoia de instant.”

Ca ilustrator editorial, Irina e de părere că cea mai mare provocare vine atunci când trebuie să cântărească și să decidă care sunt subiectele unde să își investească energia. Au fost unele subiecte grele care au fost și greu de digerat la nivel emoțional față de care nu îi era clar cum să se poziționeze la nivel personal. 

Mi-am dat seama că nu am capacitatea să mă detașez complet de ceea ce fac. Nici nu mi-aș dori asta. Așa că triez totul mult mai drastic acum.

Refugiu și planuri de viitor

Refugiu îi sunt o mână de oameni buni și dragi cu care trece prin viață. Și tot refugiu (pe care spune că l-a subestimat mult timp) e și singurătatea, sau momentele de liniște în care reușește să încetinească ritmul și mintea. În rest, învață tot felul de lucruri care o fac curioasă, gătește, trece prin topuri, liste și listuțe și încearcă să fie cât mai aproape de natură, într-o formă sau alta. „Câteodată și o călătorie cu metroul poate face minuni”.

portret

„Sunt multe skill-uri, mai ales din zona vizuală, cu care cred că o să experimentez în viața asta, pentru că e multă curiozitate acolo și rămâne mereu aceeași resursă nesfârșită de fascinație pentru limbajul ăsta și pentru povești spuse frumos.

Legat de momentul actual profesional, Irina spune: „mi-e bine, dar nu mi-e confortabil”. E departe de a se simți că a ajuns într-un punct în care nu mai are ce învăța. Ilustrația rămâne, iar ceva nou în schemă e animația, unde îi e greu, dar îi place. 

Dacă vrei să o urmărești pe Irina o găsești pe Instagram, sau pe irinaperju.com, unde poți vedea proiectele din ultimul timp.

imagine reprezentativă: Self-portrait _ 2023

Comments are closed.