Rare sunt dățile în care să nu mă vezi căutând bilete de avion, rezervând cazări sau planificând vreo escapadă de câteva zile în vreo capitală europeană – încă nu am avut ocazia să părăsesc Europa, dar o voi face cu siguranță, iar prima oprire va fi Africa.
Revenind la tema acestui articol, trebuie să vă mărturisesc că stabilisem de ceva săptămâni aventura și că orașele prin care trebuia să vă plimb acum erau altele. Inițial trebuia să aterizez pe 21 noiembrie la Lyon – notați că e a doua încercare de a vedea un oraș francez în ultimii doi ani – iar câteva zile mai târziu, pe 24 noiembrie, ar fi trebuit să fiu la Geneva. Compania aeriană însă s-a gândit să-mi dea planurile peste cap, iar ca opțiune de backup aveam Barcelona.
Providența sau ghinionul au făcut ca și această variantă să iasă din calcul. În fața acestor încercări, care – trebuie să mărturisesc – mi-au pus răbdarea la încercare, Milano a venit ca o vestă de salvare… O aripă, voiam să zic.
Tot răul spre bine, și iată-mă aterizând la Milano – orașul modei – într-o după-amiază de toamnă târzie. După ce m-am cazat și mi-am tras puțin sufletul, am planificat pe îndelete ziua ce avea să urmeze. Sigur, prima oprire avea să fie la Duomo di Milano, atracția centrală a orașului.
La Milano poți să întâlnești la metrou o doamnă îmbrăcată în Chanel sau vreun bărbat ferchezuit care își poartă puloverul pe umeri și amintește de Giorgio Armani în epoca sa de glorie.
Am zăbovit o vreme fără vreo țintă anume și m-am bucurat de fiecare adiere de vânt, de fiecare rază de soare, am observat cotidianul italienesc și am gustat din preparatele atât de gustoase și cunoscute – pizza, paste și cannoli. Era prea frig pentru gelato.
Milanezii nu se grăbesc – trăiesc într-un stil dolce far niente, pe care l-am adoptat și eu în șederea mea. Și ce bine mi-a prins! Pe fiecare străduță vezi pasticerii înțesate cu fel și fel de produse tradiționale, magazine de suveniruri și localuri intime, în care te întâmpină o chelneriță drăguță, gata să te servească cu ce e mai bun. Deși e un oraș aglomerat, cosmopolit, nu mașinile ocupă locul întâi în rândul mijloacelor de transport favorite, ci scuterul electric. La fiecare pas vezi vreo fetișcană grăbită spre birou, îmbrăcată elegant, pe vreun scuter parcă rupt din vechile pelicule ale lui Fellini.
Pe seară, am ajuns în locul de refugiul al Mariei Callas – La Scala – unde am asistat la un spectacol grandios. Preț de două ore, am călătorit în epoci trecute, iar decorul acestor săli emblematice m-a cucerit iremediabil. Mă așteptam, la fiecare pas, să dau nas în nas cu vedetele vremii sau să zăresc afară vreun grup de paparazzi gata să imortalizeze cadrele dorite pentru Corriere della Sera. Enfin, a fost o serată magică, emoționantă și plină de strălucire.
„Mă așteptam, la fiecare pas, să dau nas în nas cu vedetele vremii sau să zăresc afară vreun grup de paparazzi gata să imortalizeze cadrele dorite pentru Corriere della Sera.”
Următoarele zile am dorit să văd celebrul Castel Sforzesco, despre care citisem în numeroase romane, iar vizita a fost pe măsura așteptărilor create în sertarele minții mele. Fiind unul dintre cele mai mari castele din Europa, a servit drept centru cultural și ca reședință regală pentru familia Sforza.
Avea să fie restaurat și modernizat sub conducerea lui Francesco Sforza, care a deținut puterea între 1450-1466. Pe înserate, clădirea este luminată și amintește de o veche fortăreață medievală.
După ce am admirat în toamna anului trecut Domul Sfântul Ștefan din Viena, iar în primăvara acestui an Domul din Florența, vo centrul acestui oraș italian. Când am ajuns acolo am avut un moment de uimire, parcă picasem într-o reverie, căci arhitectura clădirii este fascinantă, iar interiorul depășește limitele imaginației umane.
Ajunsă pe acoperișul clădirii – după (prea) multe trepte urcate – m-am bucurat ca un copil care primește o jucărie nouă în dar. De acolo, piața părea un loc îndepărtat, iar oamenii mici figurine umblătoare. De acolo, din înaltul Domului, lumea părea mai bună, mai senină, mai calmă. Iar eu deveneam din ce în ce mai mică și mai nostalgică.
La ora la care poposeam în zonă nu era mare zarvă și am profitat să fotografiez pe îndelete fiecare colțișor. Apoi, am depozitat telefonul în buzunar și – pentru o vreme – m-am minunat de frumusețea care se înfățișa în fața mea. Nu poate telefonul să redea ce s-a întipărit pe retină.
Următoare oprire avea să fie la celebrele Galerii Vittorio Emanuele II, unde moda, opulența și strălucirea se întâlnesc, iar buticurile celor mai faimoase case de modă au porțile larg deschise pentru cumpărătorii atrași de lux. Și aici arhitectura este remarcabilă. E drept, nu am zăbovit prea mult prin magazine. Astfel, fiind mai atrasă de talciocurile de pe stradă decât de brandurile de pe manechine, am pornit iar la drum, curioasă să văd ce-mi mai oferă aventura italiană.
Trebuie menționat – ca o paranteză – că italienii au un stil aparte și asta se observă cu ochiul liber, la fiecare colț de stradă. Să observi trecătorii e ca și cum ai privi o prezentare de modă, iar bunul-gust se distinge numaidecât.
Bazilica Sant Ambrogio nu era pe lista de favorite, dar m-a atras arhitectura clădirii și eram curioasă să văd ce ascund acele ziduri grandioase. Aveam să aflu că a fost ridicată în anul 379 î. Hr și este o Biserică romană-catolică, construită la inițiativa episcopului Ambrozie. Istoria acesteia este interesantă, iar arhivele orașului o consemnează drept una dintre cele mai vechi construcții din regiunea Lombardia. Dacă ajungeți prin zonă, e păcat să o ratați.
Nu puteam pleca din Milano fără să vizitez Biblioteca Ambroziană, care adăpostește Codexul lui Leonardo DaVinci. Creată de cardinalul Federico Brromeo și deschisă la 8 decembrie 1609, biblioteca păstrează manuscrise, 12.000 de picturi și desene ale artiștilor europeni, dar și alte arhive din vremea Renașterii timpurii. Accesul aici este destul de simplu, iar prețul unui bilet este de 13 euro. De asemenea, la parter, exită un magazin impresionant ticsit cu suveniruri, dar și o sală de lectură.
Ciao, Milano!
Cele trei zile au zburat numaidecât și iată-mă la poarta de îmbarcare a zborului cu numărul 4822, spre București. Amintirile încă se așează în mintea și sufletul meu, iar giornata la Milano ocupă un loc special. Păstrez cu mine 36.000 de pași – cât estimează aplicația inteligentă -, multe râsete și emoții, un album de fotografii și câteva suveniruri.
Mai port în mine nerăbdarea care mă va stăpâni până la următoarea aventură.
Un’emozione per sempre
Momenti che restano così
Impressi nella mente
Eros Ramazzotti
Comments are closed.