Despre fotograful Man Ray // Demontarea esteticului și pasiune născută din necesitate

De la privirea de geniu a sculptorului Brâncuși până la sensibilitatea Virginiei Woolf. De la austeritatea și eleganța intrinsecă a creatoarei Coco Chanel până la alter ego-ul feminin al pictorului Marcel Duchamp. Toate aceste figuri remarcabile sunt printre multele imortalizate de Man Ray, fotograf din întâmplare și vizionar avangardist, un alt artist care și-a regăsit libertatea „meșteșugului” pe tărâmul Franței, un fel de suflet al lumii.

Man Ray, cu subtila aroganță de rigoare (în lumea artei, aceasta fiind un alt teren de lupte acerbe, aroganța e un mod de „rezistență” la rezistență), înseamnă a crea nu de dragul creației, ci pentru a exprima inexprimabilul. Înseamnă conversia inutilului în util, alegerea transparenței în favoarea aparențelor.

Evreu la origini și artist înnăscut, a fost adânc influențat de spiritul anarhist al școlii Emmei Goldman, pe care o frecventa. Promotor al dadaismului alături de M. Duchamp în New York, a realizat că încercările de a converti tărâmul american la libertate artistică și iraționalitate erau în zadar, dat fiind faptul că întregul New York era deja sub semnul curentului dadaist –  întregul New York este Dada (Man Ray).

Schimbarea mediului în anul 1921, părăsirea Americii pentru Franța, pentru Parisul mult râvnit, a fost un alt eveniment îndreptățit să susțină proverbul Nimic nu e întâmplător. Această credință s-a aplicat existenței artistului în sensul în care, odată cu imersiunea spiritului parizian în propriul spirit, noua locuință i-a scos-o în cale pe Lee Miller (artistă aspirantă, dar și un model bine-cunoscut, parte din crema societății), una dintre cele șase muze primare, alături de care a inovat domeniul fotografiei.

Acest domeniu nu fusese unul în care Man Ray și-ar fi dorit cu orice preț să întreprindă vreo activitate, dar necesitatea dată de imposibilitatea de a-l găsi pe acel cineva capabil să-i surprindă geniul artistic în pictură „i-a dat brânci” în acest sens. Lee, care se născuse pentru a imortaliza existența, cu o îndrăzneală impresionantă, și-a impus prezența în viața artistului mai întâi ca ucenică, iar apoi ca parteneră.

Iubirea durează trei ani, se spune, dar nu s-a căzut de comun acord asupra veridicității afirmației. Însă, în orice caz, relația, în urma unor divergențe cauzate de pregnanța mândriei de artist și a instabilității relaționale, și-a atins apogeul. Lee și-a continuat cariera ca fotograf stradal, fiind chiar corespondent pentru publicația Conde Nast în nefericite timpuri de război, iar Man Ray, după o perioadă a deplângerii a ceea ce a fost pierdut și nu avea să experimenteze vreo continuitate, și-a redirecționat atenția spre noi orizonturi.

Redescoperirea celor doi a procesului de solarizare (interschimbarea tonurilor dată de o supraexpunere a filmului sau, mai degrabă, de o reexpunere a filmului la lumină în procesul developării) și inventarea a ceea ce se numesc rayographs sau photograms (imagini realizate fără ajutorul unei camere), au rămas nu doar ca o mărturie a existenței lor ca artiști, ci și ca mărturie a unei iubiri apuse, dar nedemnă de negație, evoluția fiind singurul aspect în măsură a fi negat.

Nu am dreptul să atribui gradul de relevanță creațiilor, dar una mi-a atras atenția în mod special și nu doar că nu mă pot abține din a o evoca, ci tăcerea mea nu ar fi altceva mai puțin decât un păcat. Mai mult, e și cea care a însemnat mai mult decât rezistență la timp, fiind reinterpretată, re-evocată printr-o mulțime de copii. O cameră ascunsă, menită să surprindă evoluția creației, concomitent cu evoluția artistului. Este vorba de un metronom, căruia Man Ray i-a atașat fotografia unui ochi, instrument menit să îi ghideze procesul creației, să îi pună la încercare anduranța la presiunea unei pseudo-audiențe, să-i sporească productivitatea.

Object to be Destroyed, cum a fost numit în prealabil și-a împlinit destinul: în urma bătăilor neîncetate, mult prea greu de tolerat, a fost distrus. Amplasarea unei alte capturi pe brațul obiectului, fotografia ochiului fostei partenere, mai sus menționată, a avut același final – o distrugere, de data aceasta alimentată de mult mai multă înverșunare, o înverșunare dată de pierdere, de lipsă, de gândul la o ideală, dar imposibilă, prolongație a iubirii de consum.