Am cunoscut-o pe Nora Iuga acum opt ani, din întâmplare, pe scările metroului din Titan. Când te gândești la un om de 86 de ani, te aștepți… poate să meargă mai greoi, să-și miște buzele necontrolat, să fie ușor cocoșat, să nu-și mai controleze bine corpul, gesturile, privirea. Aceste lucruri erau de negăsit la Nora. Nu exagerez, eu n-am mai văzut un om de 86 de ani mergând așa. Nora parcă nu mergea, îmi crea senzația de un mers pe nori, un mers care nu este deloc greu, un mers care pare a fi un dans. Poate nu degeaba în numele Eleonora apare cuvântul nor.
Acum, după atâția ani de când o cunosc, la aproape un secol de viață, scrie în continuare poezie, proză și traduce. De fiecare dată când ne auzim la telefon lucrează la un articol pentru care are o dată limită. Uneori scrie până când o prinde lumina zilei următoare. Acum două zile se afla prin Hermannstadt la Astra Film Festival pentru documentarul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin. Tot ce face Nora la cei 92 de ani este uimitor. Ar fi uimitor până și pentru un om tânăr să reușească să creeze atât de mult. Pentru asta ar trebui să ne bucurăm că-i suntem contemporani, că ne putem regăsi în prezența unui asemenea om.
Nora a publicat recent un volum de poezie, dar înainte de asta a publicat un roman unde se joacă cu contopirea genurilor literare. Un cal misterios, o marcă a copilăriei, care se transformă în om, apoi în Tutankamon, apoi în… (vă las pe voi să descoperiți). Mi-e clar, frumusețea nu are legătură cu ridurile și nici cu tinerețea. Citiți-i romanele, citiți-i poezia, citiți-i traducerile! Acum, nu mai târziu. Nora merită, cu siguranță, merită să aibă această bucurie și sper că o merităm și noi pe ea…
A: Ce a însemnat pentru Nora Iuga pandemia?
De multe ori mă bântuia un vis rău: se făcea că sunt îngropată de vie și mă trezesc sub pământ… Toate rugăciunile mele ieșeau din spaimele mele și deveneau poezii. N-am trăit niciodată un an mai fast pentru poetul din mine.
A: Cum te-ai simți dacă ar fi să debutezi în aceste vremuri?
Nu știu, aș avea o senzație de lapte bătut… Răcoros, dulce-acrișor și foarte stimulator, consumat pe stomacul gol la începutul unei zile însorite.
A: Cât de mult contează sprijinul poeților consacrați pentru un poet care se află la început de drum?
Dacă nu ai cel puțin unul al cărui nume să fi trecut rampa, zadarnic bați la uși închise. Caută-ți unul cu care semeni „în cuget și-n simțiri”. La început e bine să-ți cultivi afinii, după aceea, când te-ai afirmat cât de cât, încearcă și exemplare pe care le credeai incompatibile. Mezalianțele pot conduce uneori la surprize majore. Dacă nu cazi victimă unui accident.
„Schizofrenicii intelectuali sunt o sursă inepuizabilă pentru poezie.”
A: Poate poezia să existe la orice vârstă?
Dacă te naști cu ea e ca predispoziția unor boli ereditare. Eu am moștenit-o. M-am născut într-o familie de artiști: mama balerină, tata violonist… Și am dat-o mai departe. Băiatul meu Tiberiu Almosnino a fost prim balerin la Opera Română. Da, da, poezia se moștenește ca o boală ereditară!
A: Ce sfat i-ai da Norei de 30 de ani?
Să nu se ia după sfaturile savante ale teoreticienilor literari că va ajunge să cânte în cor! Mai bine să viziteze spitalele de psihiatrie, să poarte conversații cu schizofrenicii. Schizofrenicii intelectuali sunt o sursă inepuizabilă pentru poezie.
A: Poate un poet să scrie fără să citească?
Poeții populari nu știu să citească și, cu atât mai puțin, cei din trecut nu știau nici să scrie. Își repetau poeziile cu glas tare, așa cum înveți cântecele altora pe de rost. Cunosc poezii populare geniale: „și călca așa frumos / parcă pieptena pe jos” sau „mândra mea căta la stele – eu la ochii mândrei mele”.
A: Care sunt lucrurile care îți aduc bucurie acum?
Prezențele cele mai apropiate care mi-au încălzit casa și m-au învățat să simt cel mai deplin sentiment: bucuria. A cam plecat din casa mea odată cu Nino, cu care am împărțit poezia, pâinea noastră cea de toate zilele. Băiatul meu, Tiberiu, trăiește acum în alt colț de țară și atunci când nu mai mănânci la aceeași masă, nu te mai speli în aceeași vană, nu mai vezi împreună la televizor aceleași meciuri ale echipei favorite, te îndepărtezi de cuib ca un cuc.
A: Cum ai defini poezia?
Am mai spus într-o poezie mică, mică: fața nevăzută a lunii.
A: Ce urmează după Fetița strigă-n pahar?
Nu eu comand aici. Poezia nu mi-o aduc curierii. Cu poezia mă trezesc pe buze după un somn al cărui vis l-am uitat și când ajung la masa de scris, visul uitat începe să se scrie singur pe hârtie.
„Pandemia m-a învățat să mă feresc de oameni, dar am nevoie de ei, fiindcă mă fac să râd!”
A: Cum reușește Nora să fie scriitoarea cu o mie de fețe?
Nora nu are o mie de fețe, dar are într-o singură față o mie de chipuri. Fața ei e inconfundabilă. Cred că are cei mai mulți fani și cei mai puțini prieteni. Pandemia m-a învățat să mă feresc de oameni, dar am nevoie de ei, fiindcă mă fac să râd!
A: Care este sursa inspirației Norei acum față de cea din tinerețe?
Inspirația nu cunoaște vârstă, cel puțin la mine. Ea are încă picioarele balerinei Margot Fontaine, probabil că cineva acolo sus mă iubește, ori secretul faptului că lebădă mea cânta mai intens acum decât la 30 este acela că am, aparent, o absurdă credință că viitorul e trecutul.
***
Notă: Acest interviu este realizat de Albert Denn, căruia îi mulțumim pentru acest articol, fiind primul dintr-o serie de articole postate de editori invitați.
Imagine de copertă: © Albert Denn
Comments are closed.